Sue Johnson, un renumit psiholog american, a publicat un articol interesant despre dragoste în Psychology Today, intitulat Hold me tight. Printre altele, susține că nevoia intensă de atașament pe care o încercăm pentru prima dată la naștere în relația cu mama nu dispare, de fapt, niciodată, ca atare dependența de persoana iubită nu este deloc un lucru rău, o slăbiciune, așa cum eronat s-a crezut până acum. M-am bucurat că cineva a avut curajul de a se opune culturii populare că omul trebuie să fie independent și că asta ar fi un semn de maturitate pentru el. Nu, nu este. Independența emoțională este mai degrabă semn de schizoidie. Iar a susține independența materială e semn de prostie. Nu este adevărat că cineva poate să trăiască independent de alții, deși am observat că, ironic, tocmai cei care vizibil sunt dependenți de alții susțin asta. Nici măcar într-o junglă nu cred că poți trăi absolut independent, darămite în mijlocul societății.
Deși sunt de acord că dependența de celălalt nu este un lucru de condamnat și de evitat, eu aș adăuga că dependența de partenerul iubit, la fel ca orice alt lucru, trebuie să fie “consumată” în limite normale, să nu se facă abuz de ea. După un anumit prag cred că ar putea deveni nocivă și poate avea consecințe distrugătoare, mergând chiar până la suicid. Să ne amintim cazul Mălinei Olinescu, frumoasa solistă de muzică pop care n-a putut suporta ruperea relației și s-a aruncat în gol de la etajul șase.
Izolarea fizică și emoțională este traumatizantă, mai spune Sue Johnson, iar creierul o percepe ca pe un pericol. Totuși, în cadrul unei relații există momente de deconectare a unui partener față de celălalt, din păcate, uneori tocmai când are cea mai mare nevoie de iubire și atunci partenerul se simte abandonat. Cele mai multe situații de acest gen sfârșesc cu certuri mai mult sau mai puțin dramatice, pe cu totul alte motive decât cele reale.
Unul din miturile răspândite astăzi este că dragostea durează trei ani, după titlul cărții care a stat la baza mitului. Însă aceasta exprimă mai degrabă o tulburare de atașament a unei persoane, decât vreun adevăr profund despre dragoste. Milioane de perechi au experimentat – și vor mai experimenta, sunt sigură – dragostea pe termen lung, uneori chiar toată viața. Nu trebuie să permitem ca imaturitatea unui procent al populației în materie de relații să devină codul după care ne orientăm.
Mama este prima figură de atașament și, în această calitate, satisface nevoile primare ale copilului, începând cu hrana și cu nevoia de a fi conținut. Winnicott folosește sintagma de “mamă suficient de bună”, înțelegând prin aceasta mama securizantă, care are capacitatea de a fi receptivă, afectuoasă, disponibilă pentru nevoile copilului.
Calitatea relației cu mama are o importanță hotărâtoare pentru sentimentul de secutitate pe care îl transmite copilului. Însă, se poate vorbi și despre alte figuri semnificative de atașament de-a lungul copilăriei, persoane care au ajutat la îngrijirea copilului pentru o vreme mai îndelungată, ca de exemplu, tatăl, o bunică, mătușă, dădacă, poate o soră ceva mai mare etc.
Cred – cu tarie – ca o persoana nu poate fi independenta emotional – ar fi contrar firii… Exista astfel de oameni? Zic ca exista, si chiar destui, insa nu sunt diagnosticati ca fiind “afectati”… 🙂
Dragostea dureaza trei ani?! 🙂 Cred ca Frederic Beigbeder a inteles ca acea numaratoare inversa – de care se “agatase” pana la Alice – este, de fapt, “un inceput”. Putin probabil ca ultimele 60 de secunde din ziua Z sa-i fi adus ceva neprevazut, care sa duca la “implinirea” titlului. 🙂
Un fel de concluzie: cand dragostea dureaza trei ani una dintre persoanele cuplului e posibil sa nu fie langa cine “trebuie”. 😉
Dragostea dureaza adesea mai putin de trei ani …