Este posibilă o distribuire a avantajelor după merit?

În cartea „Constituția Libertății”, Friedrich A. Hayek emite propunerea ca într-o societate liberă distribuirea să fie făcută după valoarea recunoscută a serviciilor, măsurată prin beneficiile pe care ceilalți le extrag din activitățile lor – și nu după meritul moral.    Argumentele aduse de Hayek pentru a-și susține punctul de vedere sunt următoarele:

• recompensa după merit presupune implicit faptul că meritul este – sau ar trebui să fie – evaluabil, ceea ce ar însemna să „putem verifica faptul că o persoană a făcut ceva ce i-a fost impus printr-o anumită regulă de comportament și că pentru aceasta, a depus strădanii și eforturi. ”[1] Dar cum efortul este subiectiv, Hayek sugerează că el nu poate fi măsurat după criterii obiective.
• dacă recompensa s-ar face după merit, aceasta ar contrânge libertatea individuală de acțiune, deoarece individului i-ar fi impuse niște condiții în modul de acțiune de către altcineva, iar acesta nu va mai fi liber să hotărască singur cum utilizează oportunitățile și își folosește competențele și cunoștințele. [2]
• evaluarea meritului ar presupune să putem deosebi în ce măsură succesul sau eșecul avut s-au datorat unor circumstanțe care nu au fost în controlul său. Cu alte cuvinte, în ce măsură norocul sau ghinionul au contribuit la rezultatul final, o distincție destul de greu de făcut, dacă nu chiar imposibilă.[3]
• Recompensa după merit ar duce inevitabil la recompense diferite pentru aceleași servicii, în funcție de efortul depus pentru prestarea lor.[4]

            În continuare voi argumenta că pot exista situații în care evaluarea meritului nu numai că este posibilă, dar ar fi preferabil să fie folosită atunci când se face recompensarea serviciilor oferite. Pentru aceasta voi ilustra două cazuri din două domenii în care distribuirea după meritul moral este de preferat: al chirurgilor și al profesorilor.

1. Dacă nu s-ar ține cont de meritul (în sensul de efortul depus) chirurgului, ci numai de rezultatul final, un chirurg va ajunge în situația de a fi plătit numai pentru operațiile efectuate cu succes. Acest lucru va putea genera situații în care medicul va refuza să efectueze orice operație cu risc ridicat (sau una de urgență) și se va limita la acele operații simple, de a căror reușită poate fi sigur 100 %, evitând astfel să muncească în zadar și în plus să fie ținut responsabil pentru orice nereușită, din moment ce nu va putea dovedi că a făcut tot efortul necesar pentru reușita actului medical. Ne putem imagina o situație în care un neurochirurg, de exemplu, cu rata de reușită a operațiilor de 60 %, să zicem, va fi plătit mai puțin ca unul care a efectuat numai operații de scoatere a apendicelui, dar a cărui rată de reușită este de 99 %. De asemenea, trebuie să luăm în calcul și faptul că un chirurg ar putea fi acuzat de malpraxis în orice situație în care operația nu a reușit, indiferent de cauzele care au stat la baza eșecului (și aici includ pe cele care țin de pacient), dacă numai rezultatul final poate fi evaluat. Dacă nu ar putea dovedi că el nu a precupețit niciun efort în a-și folosi competențele și cunoștințele  – așa cum sugerează Hayek că este imposibil – ar însemna să fie declarat vinovat în toate situațiile în care rezultatul nu ar fi cel scontat.
2. Să ne întoarcem spre altă categorie profesională, cea a profesorilor. După Hayek, din moment ce nu se poate evalua cu exactitate meritul acestora, activitatea lor trebuie recompensată după beneficiile pe care le extrag elevii din activitățile lor, beneficii măsurabile în notele obținute de ei la evaluările finale, eventual. În acest caz, profesorii nu vor fi plătiți dacă rezultatele elevilor nu vor fi satisfăcătoare și există pericolul ca ei să fie influențați de acest criteriu atunci când vor nota elevii. Notele în acest caz nu vor mai reflecta cu acuratețe nivelul cunoștințelor elevilor, cât mai degrabă dorința profesorilor de a nu rămâne nerecompensați cum se cuvine după tot efortul depus, în caz că se dovedește că au predat unei clase total dezinteresate de materia respectivă, care a refuzat să-și însușească până și noțiunile de bază și care, în consecință, ar merita note mici și foarte mici, sub pragul de trecere. La rândul lor, elevii, știind că remunerația profesorilor depinde de notele lor, vor fi tentați să profite de acest fapt și să nu mai catadicsească să depună efort pentru a învăța.

            În concluzie, propunerea lui Hayek, chiar dacă e adecvată în anumite cazuri (al invențiilor, de exemplu) nu se susține în toate domeniile, iar a încerca să descurajezi evaluarea meritului acolo unde s-ar putea găsi criterii obiective de apreciere a lui (de exemplu, profesorii urmează o programă școlară și un plan de lecție, iar chirurgii o metodologie de lucru, a cărei respectare poate fi impusă și controlată) nu face decât să ducă la destabilizarea acelor domenii în care s-ar impune ca recompensa să țină cont în primul rând de meritul celor care au prestat activitatea respectivă.