La marginea vesniciei

Pe băncuța din fața casei erau așezate de cu seară toate lucrurile care trebuiau luate a doua zi: târna, scara, frânghia, o găletușă, coșulețul cu mâncare și sticla cu apă rece de la fântâna Moșului. Ceasul pus să sune fix la ora 4 a.m. și-a făcut datoria și bunicul s-a trezit imediat cum l-a auzit. A venit încetișor în cameră și, așa cum se învoiseră, a sculat-o și pe nepoțică. Cu ochii cârpiți de somn, fetița s-a întors buimacă pe partea cealaltă, dar cum l-a auzit pe bunic mormăind că pleacă fără ea, a tâșnit din pat mai repede decât o gazelă adulmecând un tigru prin preajmă. O singură dată pe an avea prilejul să meargă la culesul bătrânului cireș de pe deal și nu voia să rateze  momentul nici pentru cel mai dulce somn.

– Lasă că țin eu coșulețul, tătăiuț! a sărit veselă în ajutor fetița ieșind pe poarta în răcoarea dimineții, bine trezită acum de spălatul pe ochi cu apă rece la cișmeaua Moșului, așa cum obișnuia, de fapt, în fiece dimineață.

bunicul

Pe drum, mersului lor apăsat i s-a alăturat cântecul cocoșilor, iar prin dreptul Săfticăi, vecina care locuia la ultima casă de pe uliță,  un lătrat de câine le-a dat de știre că s-a luat notă de ieșirea lor din sat. Au urcat pe poteca bătătorită din spatele casei femeii până au ajuns la drumul dintre vii, după care au făcut la dreapta spre lotul lor de pământ și au continuat să urce până aproape de vârful dealului. Nu era chiar cel mai înalt deal dintre cei trei care le înconjura sătucul, dar fetiței i se părea un adevărat munte. A dat energic din cap că nu, nu se simte obosită, ori de câte ori bunicul a întrebat-o dacă vrea să mai facă o pauză, deși abia își târa piciorușele în tenișii cumpărați de bunica de Paștele care trecuse. Sub nicio formă tătăiuț nu trebuia să aibă impresia că nu e în stare să țină pasul cu el, doar acesta fusese argumentul ei forte atunci când se ținuse scai să-i promită că nu pleacă fără ea pe deal.

Zorii încă se zbăteau în mrejele nopții când au ajuns la cireș și bunicul s-a pus imediat pe treabă. A dezlegat scara și a sprijinit-o de trunchiul copacului, pe urmă și-a legat frânghia în jurul mijlocului și de ea găletușa în care urma să pune cireșele culese. Fetița țopăia nerăbdătoare în jurul scării și, când bunicul a terminat pregătirile, a început să urce înaintea lui, cum conveniseră. Avea voie să se cațere numai până la prima ramură mai groasă și urma să stea acolo până când el umplea găletușa cu cireșe, când trebuia să coboare s-o toarne în târnă, pentru ca bunicul s-o ridice iar cu ajutorul funiei.

curcubeu

Panorama satului trezindu-se la viață era spectacolul pentru care plătise cu sculatul cu noaptea în cap. Acolo, pitită printre cireșele pârguite ce-și trăiau cu resemnată acceptare durerea crudă a despărțirii iminente de ramurile devenirii lor, fetița respira până în adâncul ființei ei misterul unirii contrariilor: împletirea zorilor cu ultimele acorduri ale nopții în splendide reflexe curcubeene aruncate pe deasupra sătucului pitit între dealuri,  amestec vrăjit de spaime nocturne cu miros de speranțe vii plutind jucăușe în ceața matinală.

Parcă intuind că acelea erau momente unice în care urma să-și umple sufletul cu trăiri sacre pentru tot restul vieții, fetița aduna cu lăcomie  în ochii migdalați toată priveliștea edenică ce i se oferea. Simțind, pesemne, nevoia să refacă pe deplin atmosfera paradisiacă, o mierlă ce se cuibărise de ceva vreme în cireș, s-a trezit cântând frenetic izbucnirea năvalnică a vieții din umbrele nopții. Un cuc i se alătură pe dată de undeva din dreapta. [youtube height=”200″ width=”200″]http://www.youtube.com/watch?v=lwiOzrAdNGQ[/youtube]

Fetița n-avea să uite niciodată splendoarea acelor momente, pe care le-a păstrat de atunci undeva  într-un colț al privirii melancolice ce-i scăpa uneori când rămânea singură și, în anii ce-au urmat plecării din casa bunicilor, a tot căutat să găsească Cireșul fermecat pe brațul căruia să retrăiască extazul acelui mysterium coniunctionis. În zadar, nimic din ce simțea nu se compara cu sublimul acelor trăiri. Până într-o zi când…..    

* * *

Mi-ai sădit în simțirea aridă un sâmbure de cireș c-o singură sclipire de smarald aruncată întâmplător spre mine. Ai revenit apoi cu  stropi de ploaie verde ce râde veselă de străduința soarelui de a păstra uscat în preajma ei și l-ai udat feciorelnic în fiecare săptămână. Așa că, într-o zi sâmburele a început să încolțească. Întâi, i-au ieșit rădăcinile și s-au înfipt adânc într-un gând de mult uitat. Apoi, s-a ivit tulpina și mi-am simțit trupul trezindu-se încet la viață. Când au apărut ramurile orânduite frumos într-o superbă coroană, mi-au licărit reflexe curcubeene în priviri, iar când au ieșit primii muguri mirosind a speranțe vii, am știut că Cireșul meu mă găsise, se întorsese la mine să privim împreună cum se naște Veșnicia. Mireasma delicată a florilor lui mi-a pătruns  în toate cotloanele sufletului și l-a colorat în roz. De curând, oamenii au început să spună că mi-au ieșit cireșe în ochi.

mysterium1 

 

8 thoughts on “La marginea vesniciei

  1. Ce minunăţie de text! Câte trăiri şi imagini frescă s-au cuibărit în mine citind aceste rânduri! Iar parfumul copilăririei, colorat în roz, m-a purtat pe aripi diafane, transformându-mă în copila cu cireşe la urechi din vremuri imemoriale! Îşi mulţumesc pentru toate acestea şi îţi doresc sărbători pline de frumos! Fie ca cireşul regăsit să-ţi coloreze anul ce vine! 🙂

  2. Mulțumesc frumos, cred ca tuturor ne-a răscolit sufletul și amintirile acest cuvânt, deși la început mi se părea cam aiurea să scriu despre cireșe în decembrie.
    Sărbători fericite și multă, multă dragoste la anul și la alți mulți ani!

  3. Cireșele se asortează perfect bucuriei autentice din copilărie. Dacă le porți în ochi, de-o vreme, e perfect! 😉

    Sărbători frumoase, VDZ! Cu drag!

  4. Da, am schimbat murele din ochi cu cireșele, no bad deal, after all.
    Sărbători fericite și în Irealia, tărâm de povești și trăiri (i)reale, “cea mai bună dintre lumile posibile”. 🙂

  5. Cireșele fac parte din gustul inconfundabil al copilăriei care ne însoțește toată viața. Cred că nu există copil care nu aibă o relați cu totul specială cu aceste fructe, indiferent unde a crescut. Au o savoare aparte, un aer de viață trăită cu intensitate.

  6. Poate că niciodată nu mai trăim cu aceeași intensitate și fără regrete viața, așa cum o făceam în copilărie. Poate de aici vine toată frumusețea acelei perioade. La mulți ani!

Leave a Reply to VDZ Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.