Douglas Kennedy: Tentatia

tentatia 

Romanul Tentația de Douglas Kennedy (nu cred să aibă legătură cu J.F.K. chiar dacă s-a născut în Manhattan) apărut la editura Trei în 2012 are o temă simplă.

Un scenarist middle-age, David Armitage,  dă lovitura la Hollywood cu un scenariu oarecare, dar cu un titlu sugestiv Cum să te vinzi, și cu asta intră și el în rândul bărbaților care își rezolvă anxietățile legate de intrarea în andropauză lăsându-și nevasta care l-a suportat (și întreținut) la greu pentru o femeiușcă ceva mai tânără, al cărei interes pentru el s-a născut, cum se naște întotdeauna interesul acestor specimene, fix când intra el în categoria bărbaților cu bani și cu posibilități de a o ajuta să avanseze în carieră. Nu putem zice că scriitorul nu s-a inspirat din viața reală.

După mine, însă, nu acest personaj mediocru și în carte -dar și în viața de toate zilele – este cel care merită atenție, deși el este povestitorul și aparent în prim plan, ci altul mult mai puțin vizibil, un fel de omul din umbră, miliardarul Philip Fleck, un tipic reprezentat al bărbatului cu tulburare de personalitate schizoidă.

Retras, cu alergie la orice ține de viața socială, cu dificultăți în a-și exprima sentimentele și a menține o relație de lungă durată, lipsit total de talent literar, regizoral și orice alt talent în afară de acela de a face bani, Fleck are iluzia omnipotenței și alege să o trateze ca pe o trăsătură reală. Așa că începe nici mai mult, nici mai puțin să se joace de-a Dumnezeu intervenind în mod dramatic în destinul personajului mediocru, dar care se crede genial, David Armitage. Chiar îi iese până la un anumit punct, de fapt, până aproape de punctul final, căci lucrurile iau o întorsătură fericită abia după ce castelul de nisip era făcut bucățele-bucățele. O carte de citit în vacanță fiindcă nu te solicită intelectual, nici emoțional. 

 

 

Marius Chivu: Ce-a vrut să spună autorul

downloadS-a întâmplat să fiu de față la librăria Humanitas din Cișmigiu atunci când Marius Chivu și-a  lansat cartea Ce-a vrut să spună autorul și îmi pare bine că s-a întâmplat așa. Am rămas plăcut impresionată de naturalețea cu care a prezentat câteva lucruri din culise, cum ar veni vorba. Chestii despre cum a relaționat cu autorii pe care i-a intervievat de-a lungul timpului și cum i-a venit ideea acestei cărți. Cum au ratat unii dintre scriitori prezența în această carte fiindcă nu au scris la timp update-ul. Au fost prezenți și Marin Mălaicu-Hondrari, Nora Iuga și Ioana Pîrvulescu, din câte îmi aduc aminte. Poate și alții, dar nu i-am recunoscut eu. 

Am avut parte de un autograf impresionant de la Marius Chivu, vi-l spun și vouă, că nu-i secret:

Pentru Daniela,

cu speranța că o va amuza și inspira,

că îi va da de gîndit și îi va răspunde la multe întrebări nepuse.

Cu urări de bine,

Marius Chivu (semnătură descifrabilă)/ iunie 2013

Are un scris frumos, ordonat, citeț, literele nu-s prea mari, dar nici mărunte. Și o prezență fizică plăcută, caldă, tandră și virilă, în același timp.

Și a avut dreptate, cartea mi-a dat de gândit și cred că acela e momentul în care a început să se coacă în mintea mea, așa încet la foc ușor, ideea să încerc să iau și eu un interviu unui scriitor sau poet. Sau filosof sau muzician sau politician sau bucătar sau Marius Chivu (vrabia mălai visează, știu).  

Și acum să trec la carte. Ce-a vrut să spună autorul conține o serie de interviuri cu 27 scriitori români renumiți,  efectuate de criticul și jurnalistul Marius Chivu, de-a lungul timpului, începând cu 2002. La un interval de 10 ani, mai mult sau mai puțin, scriitorii sunt rugați să recitească ce au spus cu ani în urmă și să comenteze ce s-a schimbat între timp atât în modul de a scrie, cât și de a trăi.  O idee simplă în aparență, dar care deschide o fereastră către gândurile intime ale autorilor despre ei înșiși – și aici este surpriza cărții –  precum și o punte magică peste timp, rezultatul fiind niște povești savuroase încropite din gândurile mustind de viață și pasiune ale autorilor. 

Pentru mine, acea mireasmă amară și cu ceva înspăimântător de trist în ea a rămas una dintre cele mai sfâșietoare senzații pe care le-am avut vreodată. Astăzi, fără îndoială, cum fructele nu mai au gust, nici muzica nu mai are melancolia celei din anii 60, nici florile de regina-nopții nu mai au același miros. Dar e, firește, doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate e ce se petrece cu noi. Mai avem noi simțul mirosului de-atunci, din lumea aceea simplă și brutală? Ne mai bucurăm de ceea ce făcea farmecul vieții noastre amărâte de atunci?

răspunde nostalgic Mircea Cărtărescu la întrebarea bonus: Ai nostalgii?

Radu Pavel Gheo povestește de ce s-a întors din USA după ce a ajuns acolo cu loteria vizelor, lui Livius Ciocârlie îi este frică de senilizare, așa că nu-și dorește să trăiască prea mult, Emil Brumaru a avut trei episoade depresive grave în primăvara lui 2006 și a fost internat de 3 ori balamuc, în pavilionul Crizis, Marin Mălaicu-Hondrari a locuit 5 ani într-o rulotă în Spania, Dan Mihăilescu nu dă o oră petrecută sub mestecenii lui de pe deal pe un concert la Scala din Milano, Ioana Pîrvulescu a făcut 7 ani naveta la 50 km de București, iar Andrei Pleșu…oooo…Andrei Pleșu e spumos și când nu-i de față. Dar mai bine să-l citez:

În măsura în care se poate spune despre mine că am umor, cred că acesta este o trăsătură a naturii mele. Dar exercitatea umorului este, în cazul meu cel puțin, o strictă formă de politețe. Îmi place să binedispun oamenii și mi se pare esențială pentru dialog și bună conviețuire o anumită formă de bună-dispoziție. Într-o atmosferă de bună dispoziție – nu de veselie isterică sau de chicoteală infantilă – omul este și tolerant și creativ.

E foarte greu să îmbătrânești cumsecade. Am să par pășunist, dar nu am văzut oameni îmbătrânind bine decît la țară. Orașul e un mediu care îți arată minut cu minut că îmbătrânești. Există o eroziune temporală extraordinară în structura citadină. La țară – eu am apucat și un sat ceva mai caracteristic -, îmbătrânirea e organică, are o notă de împlinire. Orășenii bătrâni sunt cam plicticoși și mă tem că n-o să-mi iasă bătrânețea rurală pe care mi-o doresc.

În fine, să nu mă mai lungesc, plusul acesti cărți vine din faptul că scriitorii vorbesc foarte multe despre ei. Dacă v-ați hotărât să vă băgați și voi nasul prin rufele lor puse la uscat pe sfoară, lectură plăcută!