Cugetări la miezul noptii

Ați observat vreodată cât de perseverenti sunt copiii mici când încep să pășească pentru prima dată? Cad, se ridică și o iau de la capăt cu același entuziasm, fără să fie intimidați de adulții din preajma lor care pășesc cu siguranța la care tânjesc intens și ei. Nu își fac probleme despre ce vor crede părinții sau persoanele care îi privesc și nu par că-și spun: Oh, n-am să reușesc niciodată să fac asta, nici măcar n-am picioare așa de mari și lungi ca tata sau mama! Și dacă am platfus sau tendoanele prea scurte și n-am cum să reușesc? Nu, nu-și fac asemenea probleme și nici nu sunt descurajați de eșecurile din zilele precedente, se pare că uitarea este o formă de a le gestiona mult mai bună decât lungi liste cu strategii și tehnici de depășire a dificultăților. Din fericire pentru toți bebelușii candidați la mersul biped, nici n-au auzit vreodată așa-zisa perlă de înțelepciune atribuită lui Albert Einstein: „Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.”, așa că dau înainte și fac același lucru în același mod de zeci de ori pe zi așteptând ca într-o zi rezultatul să fie altul decât un simpatic căzut în funduleț. Și vine ziua când se întâmplă minunea, iar bucuria contagioasă de pe fețișoarele lor este ceva de nedescris.

Mai tîrziu, după ce mai cresc puțin, fac lucrurile cu o intensitate pe care noi adulții am pierdut-o demult: râd din toată inima la orice maimuțăreală cu sau fără haz, vorbesc cu toată seriozitatea frunzelor și copacilor, mângîie toți cățelușii întâlniți fără să se teamă, zâmbesc încrezători stelelor, aleargă după licurici să le prindă lumina în pălmuțe, îmbrățișează cu brațele lor micuțe soarele și-l arată triumfători mamei, dau nume tuturor florilor și ursuleților de pluș, își împart cu dărnicie apostolică bucățica de biscuit cu pisoiașul vecinilor…

Privindu-i, nu ai cum să nu vezi în ei pulsația vibrantă a vieții și să nu te întrebi: când și de ce am pierdut noi toate acestea? S-a întâmplat la trecerea în adolescență sau cumva chiar mai devreme? Poate atunci când am fost îndoctrinați cu tot felul de cutume, credințe și valori pe care a trebuit să le asimilăm pentru a deveni oameni civilizați, bine integrați în societate? De ce nu mai suntem în stare să ne bucurăm din tot sufletul de toate minunile din natură puse la dispoziția noastră cu o generozitate divină? De ce ne petrecem puținul timp liber mai degrabă în cluburi, restauranțe, discoteci etc. decît în mijlocul pădurii? De ce nu ne oprim să cugetăm la ceea ce am pierdut tot luptându-ne să împlinim cerințele din ce în ce mai dezumanizante ale societății moderne? Rezultatul? 

Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai „satis facţii“. Reu şita profesională intră în conflict cu bucu ria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat“) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: sing ur ătatea şi răgazul.

spunea Andrei Pleșu în Despre frumusețea uitată a vieții, și aș adăuga bucuria la componentele decisive suspendate, chiar pierdute.

Bucuria de a asculta înfiorat cum crește firul ierbii, de a-ți înălța sufletul dincolo de mundanul vîscos și apăsător către un nor rătăcit ajutându-l să găsească drumul către casă, de a descoperi strălucirea nestematelor iubirii agățată în privirea fugitivă a unei perechi de ochi timizi, de a privi splendoarea zorilor de zi îmbătându-ne de promisiunile cerești pe care le poartă, de a privi viața care abia răsare și ne este făcută cadou, dar și viața care apune cu măreție solară, după ce au turnat în sufletele apropiaților dulceața unor trăiri magnifice. 

Și în definitiv, pentru ce ne e dată viața?

Unii ar spune că pentru a te bucura de plăcerile oferite de lumea în care ai nimerit fără s-o alegi și de cele oferite de satisfacerea propriilor instincte, de la plăceri gastronomice la cele sexuale. Sunt cei care laudă plăcerile carnale cu toată puterea ființei lor și care îi taxează nemilos pe cei care nu li se alătură. 

Alții se orientează către plăcerea cultivării unui spirit elevat și zăbovesc atât de mult pe tărâmul contemplației și meditației, încât sfârșesc prin a fi total neproductivi. Rupți mai tot timpul de realitate, nu par să conștientizeze faptul că viața are și o parte pragmatică și că nu e deloc lipsit de noblețe să te ocupi și de acest aspect al ei, sfârșind prin a trăi pe spatele altora.

 Unii suferă de mania grandorii și trăiesc construindu-și o persona cât mai impresionantă, alegând o nișă care le e mai ușor accesibilă pentru a se afirma, eventual domenii mai neglijate ale artei, științei sau medicinii. Trudesc fără încetare la zidirea unui ego monumental pentru a fi siguri că vor rămâne în memoria urmașilor cu ceva, că vor fi pomeniți după moartea lor cu cinste și respect, chiar dacă e vorba numai de muncă de execuție, nu de contribuții originale într-un domeniu. Slabă consolare pentru o viață irosită în trudă fără rost și uscăciune sufletească! Oare chiar își închipuie că generațiile viitoare nu vor avea alte preocupări decât să se dedice cinstirii memoriei unor spirite mediocre?

Mai există și cucernicii, cei dedicați trăirii fără rest a perceptelor divine, indiferent sub ce formă și-ar reprezenta divinitatea. Mai smeriți sau mai vizibili, aceștia trăiesc viața bucurându-se chiar și de necazuri și au o viziune diferită asupra sensului vieții. Nu-și opresc privirile spre lucrurile materiale, trecătoare, ci țintesc spre viața veșnică.