Realitatea tv prezintă o emisiune interesantă cu privire la adevărul despre 23 august (chiar așa se intitulează), printre invitați fiind și istoricul Adrian Cioroianu, care mie îmi place, în ciuda unor gafe. Oamenii sunt mai mult decât gafele lor și ca istoric este unul foarte bun.
Deci, la 23 august nu a fost lovitură de stat, ci Antonescu a fost arestat la ordinul unui rege-copil (23 ani, nu prea!) așa cum îl considera generalul și predat ulterior rușilor, după ce a stat o perioadă într-o casă din Vatra Luminoasă (care există încă prin zonă, a scăpat de valul demolărilor comuniste, se pare). Mi-am adus la zi informațiile despre acest Ion Antonescu și nu mi-a plăcut deloc-deloc ce-am aflat, deci sunt de acord cu decizia regelui. Aceasta nu înseamnă însă că aș dori monarhie acum- n-am habar dacă lucrurile ar merge mai bine dacă am avea un rege, dar dacă n-ar merge, îmi închipui că ar fi mai greu de dat jos.
Deci, la 23 august România a întors spatele nemților și s-a aliat cu rușii și alte țărișoare mari. Bunica mea, care a apucat intrarea rușilor în țară, povestea că soldații ruși au fugărit-o gravidă fiind – a născut-o pe mama în decembrie 1944- ca s-o violeze, dar a scăpat ascunzându-se într-o glugă de coceni. Niciodată n-a uitat teroarea pe care a simțit-o de la aliații ruși, însă nu am auzit-o zicând ceva de nemți. Nu pentru că era de acord cu ei, nu, dar se pare că au fost ceva mai domni, cel puțin nu s-au dat la ea. Bunicii au luptat pe front amândoi, unul s-a întors rănit, deși nu prea povestea deloc cum s-a întâmplat, celălalt nu a pățit nimic mai grav, dar povestea tot timpul cum era pe front, atât de impresionat a rămas de acele vremuri. Nu, nu-mi mai aduc aminte decât vag, ceva Oituz, Nistru și cât de bine mă simțeam moțăind pe genunchii lui în timp ce stăteam la gura sobei în care se frigea o fleică de porc pe jar. Ce vremuri!
Ah, și mi-am amintit defilările de pe vremea comunismului, mai ales pe cele din timpul liceului, câtă pregătire făceam pe terenul de fotbal din ștrand pentru defilare, scularea dis-de-dimineață pentru a ajunge la timp, mândria cu care treceam printre oamenii muncii care ne aplaudau și ne admirau ținuta specială (sau ce lăsa la vedere poate)…
În timpul emisiunii amintite mai sus am vizionat și un fragment din filmul Oglinda (1993) al lui Sergiu Nicolaescu, referitor la evenimentul cu pricina. Mda, era părtinitor, dar pe vremea aceea lucrurile erau mai tulburi, istoria se scrie și se rescria cu viteză peste limita admisă. Oricum, salut inițiativa postului Realitatea pentru păstrarea vie în amintirea românilor a trecutului, precum și pentru încercarea de limpezire a acestui trecut.
Cine poate sti adevarul istoric?