Alice

Filmul portughez Alice a reușit performanța de a deveni cel mai prost și mai enervant film văzut vreodată. Am rezistat până la final (deși am mai dat câte un forward din când în când) numai pentru a vă spune că e un film prost. Alice este o fetiță de 4 ani care a dispărut într-o zi pe drumul de la grădiniță spre casă, iar acțiunea începe la 193 zile de la dipariția ei, cu tatăl punând încă afișe cu chipul fetiței și numarul lui de telefon. Aflăm curând că de la dispariția lui Alice el a respectat în fiecare zi aceeași rutină ca în ultima zi când a văzut-o: sculat la 7, duș, bărbierit, mers la curățătorie cu un costum al unui prieten (da, l-a dus în fiecare zi timp de 193 zile), grădiniță….mers în oraș, pus afișe, verificat cele 11 camere de luat vederi răspândite prin tot orașul, schimbată banda de înregistrare, urmărit tot ce s-a înregistrat în ziua precedentă, mers la culcare….. și tot așa, în fiecare zi.

Cred că 80% din film sunt secvențe din stradă, fără niciun rost sau indiciu. Pur și simplu, oameni umlând pe stradă, Mario (tatăl) urmărind casetele, vedem până la refuz cum schimbă el casetele de câteva ori (n-am înțeles de ce, că pricepusem de prima dată ce face…sau regizorul a avut în vedere tâmpiți?).  Plictisitor de moarte, dar nu-ți vine să dai forward fiindcă te gândești că la un moment dat trebuie să apară ceva nou, nu poate să-și bată joc de timpul nostru cu un  film atât de stupid. Ba da,  a putut. 

Spre sfârșitul filmului, Mario vede o fetiță cu o haină albastră și plete castanii – cum avea Alice în ziua dispariției – ținută de mână de o doamnă și după ce se arată în detaliu cum a urmărit-o pe casetă, cum a fotografiat secvențele, i-a spus soției, s-au dus a doua zi la pândă amândoi – de parcă un răpitor ar fi fost atât de prost ca ei să țină copilul tot în haina albastră în care dispăruse și despre care știa tot orașul – cum așteaptă pe un acoperiș cu ochii în cameră, o văd, el coboară, se ia după ele, nu le depășește deși bărbat în toată firea ar fi putut lesne s-o facă să vadă dacă e Alice sau nu, se urcă în tren după ele și ia vagon după vagon, coboară trei stații să vadă dacă au coborât, nu, n-au coborât, și când după minute lungi și multe de înregistrare a acestei acțiuni stupide, ajunge la capătul trenului…ei bine, nu erau în tren.  Dar nu se lasă. O urmărește și în alte zile pe fetița cu haina albastră până când îi dă în minte să-i vadă fața. Bineînțeles, nu era Alice.

Ultima secvență a filmului arată un copil tuns scurt – Alice avea plete castanii, ca fetița pe care a urmărit-o ca un prost, ba nu, regizorul e prost că a creat un personaj așa stupid – îmbrăcat într-o haină de culoare închisă, părul mai închis la culoare și care……semăna ca două picături cu Alice. Fetița întoarce capul după el și parcă-l recunoaște, moment în care vedem că este chiar Alice, dar el trece îngândurat înainte, deși remarcase cuplul femeie-copil. Dar cum fetița nu avea haină albastră, desigur că lui nu i-a atras atenția prea mult.  Nu, frate, Alice a dispărut cu peste 6 luni în urmă în haină albastră și trebuia să apară pe stradă tot în haină albastră. Pentru că …filme cu proști. La un moment dat, Mario simte ceva, întoarce capul, dar copilul trecuse deja, el pleacă mai departe și filmul se termină arătând-o pe Alice tristă, mergând în urma unei femei oarecare, în timp ce mama scoate afișul cu dispariția ei de pe vitrina magazinului unde lucra. Prost film, v-am spus.