Aparitie editorială: “Festina Lente” de Ionut Caragea

converted PNM fileVă anunț cu bucurie încă o apariție editorială a autorului născut pe Google, la scurtă vreme (iată un poet extrem de prolific) de la apariția volumului anterior “Cer fără scări”.

Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat în septembrie 2014, în format electronic şi tipărit, cartea bilingvă de poezii “Festina lente”, semnată deIonuţ Caragea. Cartea de 185 pagini, publicată în română şi în spaniolă, începe cu prefaţa lui Paul Abucean, cel care realizează şi traducerile celor 50 de poeme din conţinut. Traducerile au fost revizuite de scriitorul Renato Gudiño. Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Ion Simuţ şi Daniel Corbu. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la telefon (0722 156 408), iar în scurt timp va fi disponibil în librăriile din Bucureşti şi din ţară.

 

Prefaţa volumului Festina lente” – „Poezia în căutare de sine” Paul Abucean

 

Pe Ionuţ Caragea l-am cunoscut (vorba vine!) în localitatea sa natală, adică Gugăl. Gugăl, cum se ştie, e o uliţă a satului global. Erau timpuri grele. Oamenii începuseră să se standardizeze. Se clonau voluntar, chiar dacă “numai” în suflet. Deveniseră simple mecanisme. Deveniseră nişte umbre. Oriunde priveai, vedeai înregimentare pasivă şi masivă. Chiar şi arta începuse să devină sinonimă cu găunoşenia. Şi mi-am zis: musai să existe un izvor de seninătate undeva, o Speranţă!  Şi nu mică mi-a fost bucuria – şi mirarea! – să descopăr că oameni ca el încă există. Spiritul încă nu a murit.

A scrie despre Ionuţ Caragea este, desigur, o treabă utopică. Puţini dintre noi sunt definibili – chiar şi la modul relativ – dar cine s-ar încumeta să definească Poetul însuşi, cel care, prin natura sa, e cea mai lunecoasă matrice de referinţe şi metafore? Poezia e menită să sfideze ordinea celor fizice, aşa că numai înotînd în poemele sale îţi poţi face o idee cam cît de vast este acest ocean dezancorat de la ţărmul bătrînului Tomis. Iată deci nişte… (s)tropi caracteristici: “aş fi vrut ca Dumnezeu să fie măcar o dată om / şi să petreacă ceva timp şi cu mine / să ne întîlnim într-o bună zi pe stradă / el să mă bată cu palma pe umăr / ce faci prietene?” (Colecţionarul poemelor de unică folosinţă); “oamenii pe care i-am întîlnit o dată în viaţă / aduc pe undeva cu Dumnezeu / îmi lipsesc îmbrăţişările lor / strîngerile de mînă / dar mai ales privirile…” (ibidem); “în mansarda inimii mele oamenii / se-nghesuie şi se iubesc” (Ceai verde cu aromă de nemurire); în fine, puţin cîte puţin devine clar că el, Caragea, e propulsat de o candoare miraculos conservată, candoare care-i permite să mîntuie prin verb tot ce se poate încă mîntui în teritoriul cotidianului.

Antologia de faţă îi va decepţiona profund pe cei care caută în poezie o fugă spectaculoasă din realitate. Nu există în ea revelaţii instantanee, nici terapii intensive, nici proprietăţi curative, nici autostrăzi spre împărăţia cerului. Caragea ne livrează “numai” cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. Cei săraci cu duhul se vor simţi trădaţi în poezia sa. Vor fi nevoiţi să se întoarcă în sălile unde, măcar o oară pe săptămînă se învaţă, hipnotic şi convulsiv, deliranta “vorbire în limbi”.  Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la “divinitate”. În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi “Eu = vecinul lui Dumnezeu” (Rilke),  “Eu = multitudini” (Whitman), şi “Eu = radical din Dumnezeu” (ori expresia echivalentă “Eu la pătrat = Dumnezeu”) (Caragea).

Ionuţ Caragea nu se lasă sedus, nici intimidat, de tendinţe şi curente. Pe cînd la patul agonic al poeziei româneşti par a-şi disputa colacii două grupări lexicalmente distincte, dar cu platformă politică şi grad de virulenţă similare – una coprocultistă, a celor care văd în poezie un simplu laxativ, un simplu debuşeu al puseurilor lor exocrine, şi cealaltă didacticistă, a celor care fac din poezie un amvon al diseminării egolatrelor lor halucinaţii, Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă.  Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: “Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!” Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? Pentru aceste motive, emblematic îmi pare poemul său “Ceva din mine caută ceva”, care, cu necesara clauză a provizoratului, ar putea constitui, în stagiul curent, un eventual manifest de artă poetică al său: “Ceva din mine caută o secundă, ceva caută/ un minut,/ Ceva caută o oră, ceva caută o zi, ceva caută o lună,/ Ceva caută un an, ceva caută o viaţă,/ Ceva caută mereu ceva.”

Un adevăr esenţial se desprinde, inevitabil, din ansamblul hermeneuticii caragiene: nu destinaţia contează, ci voiajul în sine. Fiecăruia dintre noi îi este rezervată o Itacă a sa, ideea însă – şi aci intervine misia poetului – este să facem periplul cît mai fascinant şi durabil. Poate niciunde nu este mai pregnantă această filozofie ca în “Poemul meu ca un tren” (“poemul meu ca un tren pe firul epic / metafore-pilde şi cuvinte curioase / cu locuri la geam”), unde, dezlănţuit pe infinite şine lirice, poemul-tren, al cărui traseu include fiecare gară imaginabilă a universului şi al cărui motiv de a fi este fiecare pasager imaginabil, pare a inhala zare după zare după zare.

Odiseea propusă de Caragea este compatibilă cu cea sugerată de Borges (“Şi precum Itaca / şi arta e, de veşnică verdeaţă, nu minuni” – Jorge Luis Borges, Arte Poetica). Totuşi, Caragea deplasează semnificativ centrul de greutate spre continuarea dîrză a explorării şi spre vocaţia comunitară a artistului, cam în genul cum o face, pe cale muzicală, un Lluis Llach: “drum bun luptătorilor / dacă rămîn credincioşi neamului lor / catargul corabiei lor / zeul vînturilor să-l norocească / şi chiar cu toată truda şi chiar cu tot chinul / plin de amor fie-le sufletul / spre doruri străvechi calea să-şi afle / plină de aventură / plină de cunoaştere.” (Lluis Llach, Viatge a Itaca, pe un text de Kavafis)

“Numai poetul ştie cîtă singurătate şi cîtă tristeţe / este în casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor) – şopteşte, misterios şi poate profetic, Poetul. Totuşi, poate ştim şi noi, cei care alături de el vîslim spre Itaca, ce furtuni şi ce încercări ne aşteaptă.  Ştim prea bine ce înseamnă, în anul de graţie 2012, a compune poezie în limba română. Ori în oricare alta dintre limbile vulnerabile. Cînd existenţa însăşi a lutului din care-ţi plămădeşti adăpostul este ameninţată, puţine lucruri mai rămîn în jur, afară de tristeţe. Şi, pe măsură ce cancerul globalist avansează, Speranţa se trage îndărăt, bătută şi înlăcrimată. Tristă, peste măsură de tristă şi pustie va fi Casa Sufletului cînd gîndul lumii singur va rămîne…

De aceea îl citesc şi recitesc pe Ionuţ Caragea. Ştim că “s-a născut pe Google”, dar, spre diferenţă de cei care, venind de nicăieri, probabil tot acolo se vor întoarce, el îşi trage seva din stră-adîncuri, din însăşi tîmpla marelui Burebista: “Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată / De sora ta bătrînă ce curge-n răsărituri, / Dar vei cunoaşte dacul cu faţa sa brăzdată / Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.” (Tu, Sfinte Laurenţiu)

Şi, dintre cîţi s-au născut şi s-or mai naşte încă în tristul “sat global”, puţini, tot mai puţini vor avea gloria de a muri în sfînta noastră limbă…

 

Festina lente” – Coperta a IV-a – Paul Abucean, Ion Simuţ şi Daniel Corbu

 

“Ionuț Caragea nu se grăbește încet, cum recomandă o vorbă veche. Festina lente ar fi pentru el un deziderat. Ionuț Caragea nu are răbdare, este avid după o afirmare rapidă – ceea ce pare astăzi normal. E stilul lui evident, neliniștit și fremătător, deși ar vrea să acrediteze o altă idee despre sine și despre poezia sa. Se vede foarte bine în modul său de a scrie: e direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a-și face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) și impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieții), fără a fi complicat în trăire și în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înțelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus și poezia lui trece ușor dintr-o limbă într-alta. Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viață și în cultură. Poate să ajungă și așa departe, numai să-l țină energia propriei biografii și resursele propriului limbaj poetic.” (Prof. Univ. Dr. Ion Simuț)

 

“Avem în faţă o nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste. O nouă carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. E un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic.” (Daniel Corbu)

Și pentru că a avut amabilitatea să ne pună la dispoziție câteva poezii, am selectat două (deocamdată):

Festina lente

năucitoare clipe, poeme indecente

aceasta este viaţa, un vis: festina lente

calvarul cu cocoaşă, copita de argint

cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint

cu fiecare scrîşnet un gînd se domoleşte

în fiecare faptă o moarte mă păzeşte

aceasta este viaţa, un vis: memento mori

adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii

la margine de cale doi oameni se iubesc

privindu-i cu tristeţe, şi eu îmbătrînesc

nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară

nu-mi place nici izbînda pe calea cea uşoară

aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?

trăieşte altă viaţă sub altă carapace!

şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?

poteca spre vecie şi cea spre niciodată?

şi corpul, care corp se va arde-n crematoriu?

şi humea, care lume trăieşte-n purgatoriu?

aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici

o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii

tu scrie, lasă joaca, poeme indecente

aceasta este viaţa, un vis: festina lente

 

 

Ceai verde cu aromă de nemurire

 stau liniştit şi beau ceai verde

cu aromă de nemurire
războaiele minţii se opresc şi-ncepe
olimpiada gîndurilor bune
în mansarda inimii mele oamenii
se-nghesuie şi se iubesc

în trupul meu se înalţă case, se aprind lumini
pe aceleaşi drumuri de sînge
vin veştile bune şi veştile rele
la ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii îşi fac semn cu mîna
la urechile mele tinereţea e un cîntec de-adio

stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire
astăzi se naşte poetul în văzul lumii indiferente
punctul se luptă cu virgula
poemul se luptă cu sfîrşitul poemului
totul este repetitiv, doar durerile
coboară pînă la rădăcinile umbrei

în palmele mele drumurile vieţii sînt mai adînci
dar mai scurte, din cînd în cînd
se intersectează cu cele ale prietenilor
ne cunoaştem destinele doar dintr-un salut

stau liniştit şi beau ceai verde
cu aromă de nemurire

oamenii se grăbesc, păsările negre se rotesc
pe cerul gurii mele
un copil plînge în mijlocul
mansardei pustii

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.