“Ce vrei de la mine, până la urmă?”

Scena de început din filmul “Nostalghia” în regia lui Andrei Tarkovsky amintește de atmosfera sacră care trebuie să fi fost în grădina Edenului în zorii creației omenirii: aburul care se ridica din pământ, animalele și oamenii trăind într-o plăcută comuniune tacită, așteptând parcă apariția lui Dumnezeu în răcoarea și splendoarea zorilor de zi, dintr-un moment în altul, calul alb, semn al purității și biruinței. Scena este mirific completată de muzică și dă cheia interpretării filmului: este vorba de dorul după paradisul pierdut, înțeles ca simbol al armoniei originare dintre lumea spirituală și cea materială –între om, natură și Dumnezeu-  armonie pierdută odată cu căderea omului în păcat, dar a cărei amintire nu este ștearsă total, ci numai refulată adânc în sufletul colectiv al omenirii.

         Omul izgonit din grădina Edenului (reprezentat în film de Andrei care părăsește și el Edenul familial pentru a “trudi”, precum Adam) e condamnat să trăiască acum într-o lume afectată de păcat. Acest păcat  îl atrage prin partea sa senzorială, însă el nu poate să se bucure pe deplin de plăcerile lumești din cauza părții sale spirituale care tânjește după recuperarea a ceea ce a pierdut în Eden (comuniune nemijlocită cu Dumnezeu), parte care-i impune restricții în satisfacerea tendințelor sale instinctuale.  Omul trăiește astfel un continuu conflict între cele două părți ale sale (corp și spirit) în răstimpul scurtei sale vieți pământești.

         Acest conflict este soluționat genial de simplu de Domenico, nebunul religios în adunarea al cărei rezultat sfidează legile matematicii, afișat pe peretele ruinei azilului în care s-a refugiat (minutul 59): 1+1=1, sugerând ideea unirii materiei cu spiritul într-o singură ființă. Ideea contrariilor și a reunirii lor nu este una nouă, ci este abordată încă de pe vremea filosofilor ionieni. Heraclit este primul filosof presocratic care atinge această temă atunci când afirmă:  “Ei nu înțeleg cum cele discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse, ca de pildă la arc și liră” [1],  însă ea se regăsește și în concepția platoniciană (pusă în gura lui Socrate în “Phaidon”) unde se avansează atât ideea Unului ca principiu unificator al contrariilor: “Nimic în lume nu va putea vreodată deveni doi fără această participare, nimica Unu fără a participa la unitate.” (cât și identitatea dintre Bine și Unu. S-ar părea, astfel, că Platon, împletit poate cu Iustin Martirul, filosoful creștin care căuta o religie naturală, ar fi acel strămoș la care se referă Domenico în discusul său final ținut la Roma înainte de a se martiriza: “Ce strămoș vorbește prin mine?”

          În “Sculpting in Time”, Tarkovsky afirmă că a vrut inițial să facă un film despre nostalgia rusească, despre acel dor sfâșietor pe care îl simt rușii atunci când  sunt departe de țara lor, despre atașamentul fatal care îi tine legați de locurile natale, cultură, familie, prieteni chiar și când sunt departe de toate acestea.  În acest cadru intențional, Rusia este țara-suport pentru peisajul cu amprentă edenică, Italia țara care reprezintă ceea ce este în afara paradisului, iar călătoria personajului Andrei stă pentru călătoria omului prin lumea aceasta, călătorie care are drept scop final realizarea Sinelui prin credință sau prin unirea contrariilor. Însă tot el afirmă, după terminarea filmului, că indiferent de intențiile sale teoretice, aparatul de filmat a reflectat în primul și în primul rând propria sa stare sa interioară, propriile sale frământări.

         O scenă cu încărcătură simbolică, un moment decisiv “sculptat în timp”, dar de data aceasta conflictual, deși în directă legătură atât cu scena idilică de la început, cât și cu tema unirii contrariilor, este cea din minutul 1:05:40 în care Eugenia încearcă să-l ispitească pe Andrei cu nurii ei.  Secvența are o miză mai mare decât ceea ce pare la prima vedere, iar pentru a înțelege semnificația ei profundă și conflictul interior intens pe care îl dezvăluie, voi recurge la interpretarea fiecărui personaj prezent în cheie teologică. Tarkovsky posedă o excelentă cunoaștere a mesajului religios creștin și se folosește cu ușurință de simțul său artistic pentru a ilustra în mod plastic în această scenă aparent banală și ușor de înțeles, conflictul dintre material și spiritual, dintre “trup” și “duh” pe care-l trăiește creștinul în călătoria lui prin lume, conflict care se regăsește și în scrierile platoniciene, așa cum am menționat, dar și în scriptură: “Căci trupul poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia.” (Galateni 5:17) și apare într-un context al discursului despre libertate și modul de a folosi libertatea, la fel cum decurge și discursul Eugeniei: “Căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Galateni 5:13)

          În acest registru de interpretare, scena este o punere în act a acelui conflict dintre trup și spirit amintit în discursul apostolului Pavel. Eugenia este reprezentata lumii păcătoase, a “trupului”, amintind de faptul că o femeie, Eva, a fost cea care a adus păcatul în lume, iar Andrei reprezentat al părții sfinte, al “Duhului”/ divinului din om, al celui de-al doilea Adam, Hristosul, cel care se jertfește ca să salveze omenirea.

         Vădit frustrată de lipsa de inițiativă erotică a lui Andrei, deși ea îi dăduse destule semnale că ar fi disponibilă, Eugenia, care se afla în camera lui ca să se spele fiindcă în a ei nu curgea apa (acest amănunt este încărcat de semnificație, de asemenea: apa ca simbol al vieții divine “apa vie” se găsește în camera lui Andrei, pe când Eugenia-Eva întinată, “necurată” este lipsită de apă/viață) își descoperă sânul în fața lui Andrei în mijlocul unui discurs pătimaș despre libertate, și îl întreabă:

       “- Ce vrei de la mine, până la urmă? Vrei asta? Poftim!”

       Carnalul/lumescul îl ademenește pe Andrei-sfântul să părăsească starea de evlavie, de ridicare către divinitate și de căutare a paradisului pierdut, pentru a se bucura de toate plăcerile lumești, simbolizate aici prin plăcerea sexuală ca fiind cea mai satisfăcătoare dintre cele pe care viața i le poate oferi. Nedumerirea Eugeniei poartă marca unei neînțelegeri de fond între lumesc și spiritual. Societatea decăzută nu știe cum să mai relaționeze cu Dumnezeu pentru că nu înțelege ceea ce vrea acesta de la ea și atunci se îndreaptă spre celalalt zeu, “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) care reclamă goană după plăceri vinovate și iubirea de bani,  precum Eugenia către Vittorio, bărbatul de la Roma, pe care  îl vede mai potrivit pentru ea, deși este mult mai corupt și dedat patimilor (afaceri necurate, mâncare și băutură, etc. minutul 1:33:52) decât ea, dar pe care îl vede ca fiind spiritual (semn al stadiului de orbire al unei omeniri care nu mai distinge între ceea ce este spiritual și ceea ce e material). Eugenia își programează o vizită în India în compania lui, ceea ce arată că Tarkovski era conștient de atracția unei lumi occidentale care își pierdea reperele creștine, pentru misticismul oriental.

 Nu întâmplător locul ales de Domenico pentru sacrificiul său este tot Roma, mai mult, statuia lui Marcus Aurelius trimite la vechiul Imperiu Roman, simbol al dominației romane asupra popoarelor obtinuță cu ajutorul sabiei, în opoziție cu dominația hristică ce se impune prin iubire. Însăși metoda aleasă de Domenico pentru a se sacrifica amintește de martirii creștini arși de vii în vremea persecuțiilor inițiate de  Nero și Domițian și continuate de  Marcus Aurelius, jertfele lor fiind însă cele care au ținut aprinsă făclia credinței în acele vremuri tulburi. De aceea este necesară o nouă martirizare chiar pe statuia împaratului roman, pentru ca flacăra credinței, stinsă în vremurile prezente, să fie reaprinsă întocmai ca în vremurile de început ale creștinismului, astfel ca la a doua venire a lui Hristos, la vremea hotărâtă  sfârșitului lumii, acesta să găsească făclia credinței arzând, lucru care ar duce la salvarea întregii lumi.

          Statuia lui Marcus Aurelius, împăratul filosof, are mare legătură cu mesajul pe care Tarkovsky vrea să-l transmită prin gura lui Domenico, mesaj care mai fusese transmis în primele secole împăratului de un filosof creștin. Meliton, episcop de Sardes (primul episcop care a crezut posibilă o alianță între filosofie și creștinism)  este cel care a scris o “Apologie” adresată lui Marcus Aurelius, prin care încearcă să-l convingă de necesitatea ca credința creștină să devină filosofia Imperiului Roman, pentru că el vedea nașterea creștinismului în sânul imperiului ca un plan providențial. Gilson îl citează pe Meliton, redând esența mesajului acestuia:

        “Filosofia noastră a înflorit mai întâi la barbari; apoi, în vremea marii domnii a lui August, strămoșul tău, s-a răspândit la popoarele pe care le cârmuiești; și a ajuns de bun augur, mai ales pentru împărăția ta. Căci mai ales de atunci încoace puterea romanilor s-a întărit și a strălucit.” 

           Încercarea lui Meliton se va dovedi zadarnică fiindcă împăratul îi va persecuta crud pe creștini, nereușind să vadă în loialitatea lor față de credința creștină decât o încăpățânare de nebuni, așa cum va nota în Cugetările sale (XI, 3), citat de Etienne Gilson: “Ce suflet este acela gata oricând să se despartă de trup dacă trebuie, sau să se stingă, sau să se risipească, sau să dăinuie cu el! Dar această pregătire să izvorască dintr-o judecată personal și nu dintr-o simplă îndărătnicie bătăioasă, ca la creștini; să pornească din rațiune și demnitate, fără gălăgie tragică, căci numai așa o vor crede ceilalți.”

           Mesajul afișat de Domenico pe frânghia de lângă statuie: “Non siamo matti, siamo seri” (Nu suntem nebuni, suntem seriosi)- care apare în minutul 1:40:57 -pare a fi un răspuns direct dat peste ani de Tarkovsky cugetărilor împăratului filosof: creștinii nu se lasă pradă morții fiindcă sunt niște nebuni încăpățânați, ci fiindcă iau în serios credința în Hristos.

               Dar să ne întoarcem la scena care este în atenția mea în această lucrare. Andrei nu raspunde la întrebarea adresată de  Eugenia, însă aceasta nici nu aștepta efectiv un răspuns de la el, fiindca îl intuiește singură:

            “-Nu, desigur, pentru că tu ești un fel de sfânt, te intereseaza Madonele. Tu ești altfel. “

             Referirea Eugeniei la “Madone” ca preferință a lui Andrei este în plan manifest un apropos direct la soția acestuia care, după spusele sale, seamănă cu Madona din fresca lui Piero della Francesca, pe de altă parte, într-un plan latent al semnificațiilor inconștiente, trimite  la Madona-mama-femeia sfântă care l-a născut pe al doilea Adam, Hristos, prin care a venit salvarea lumii și care a făcut posibilă recuperarea paradisului pierdut. Din sânul acestei Madone nu vin ispite, ci ies stoluri de păsări (minutul 11), amintind de simbolul Duhului Sfânt în crestinism, care, la botezul lui Isus în râul Iordan, se așează pe capul acestuia sub formă de porumbel (Marcu 1:10). Este de remarcat și pata albă asemănătoare unui fulg de pe capul lui Andrei, ca și cum și el, ca și Hristos,  fusese ales și marcat pentru o misiune de  salvare a lumii cu pretul vieții, iar fulgul-duh căzut pe el lângă o apă confirma acea alegere. La această impresie contribuie și îngerul din dacha, paharul, banii și perdeaua albă care apar în aceeași scenă, trimițând la paharul amar pe care l-a băut Hristos, la arginții pentru care a fost vândut și la perdeaua din templu care s-a rupt când și-a dat duhul – și iată,  avem prefigurat destinul lui Andrei încă din scena aceasta (deși el nu pare că-l conștientizează).

           Eugenia îi spune lui Andrei în minutul 1:06:53 că vrea să doarmă fix 10 zile și să-l șteargă din minte – dar cum 10 este numărul pitagorician al desăvârșirii, mesajul ar putea fi descifrat astfel: după ce omenirea va ajunge la desăvârșire, va putea să-l șteargă din minte pe Dumnezeu, fiindcă n-ar mai avea nevoie de el. Pe urmă, Eugenia afirmă că poate nici nu există, e o problemă pe care și-a făcut-o singură si deci nu are ce șterge- aici Tarkovsky arată scepticismul lumii cu privire la însăși existența lui Dumnezeu/Hristos.

         Acuzația Eugeniei că Andrei este lipsit de șarm trimite iarăși la figura lui Hristos, care este descris în Isaia 53:2 astfel: “N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea lui n-avea nimic care să ne placă.”, iar visul cu viermele pe care l-a avut în noaptea dinainte de a-l cunoaște trimite la mesajul profetic al psalmistului David, din sămânța căruia urma să se nască Mesia/ Hristosul, din Ps.22:6 „Dar eu sunt vierme, nu un om, am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor.”, profeție unanim recunoscută în lumea creștină ca referindu-se la suferințele lui Hristos pe crucea din Golgota. Ceea ce arată, încă o dată, cât de familiarizat era Tarkovsky cu scripturile și profețiile, transmise cel mai probabil de mama sa, căreia îi și dedică filmul la final.

         Scena se termină cu plecarea Eugeniei și sângerarea nazală a lui Andrei, cu prim plan pe picăturile de sânge de pe jos (aluzie la jertfa de sânge a lui Hristos) și cu restituirea de către Eugenia a documentului-scrisoare în care Pavel Sosnovsky –cel a cărui viață venise să o investigheze Andrei- își povestea un vis și își exprima nostalgia dupa locurile natale și sentimentul că este părăsit, neînțeles, același sentiment care-l încearcă pe îmsuși Andrei în scena de față.  Refuzul de a da curs ispitelor lumesti îi atrage omului ancorat în căutarea mântuirii o respingere din partea lumii care nu îl înțelege și nu-l vrea, așa cum l-a respins și pe Hristos. 

        “Pleacă, du-te!” îi spune și Eugenia lui Andrei la un moment dat, accentuîndu-i sentimentul de alienare față de o lume cu care îi este imposibil să stabilească un contact la nivel spiritual. O lume atât de puternic ancorată în material și în plăceri frivole încât nu reușește să audă răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea care o frământă: “Ce vrei de la mine, până la urmă?”