Aparitie editorială: “Cer fără scări” de Ionut Caragea

Dragi cititori, am plăcerea să vă anunț o nouă apariție editorială a poetului Ionuț Caragea (care a avut amabilitatea să acorde un interviu  pentru  Viața Pozitivă în primăvara anului curent): este vorba despre cartea bilingvă de poezii “Cer fără scări/Ciel sans escalier”, publicată de Editura eLiteratura din Bucureşti în septembrie 2014, atât în format electronic, cât şi tipărit.

Cartea de 215 pagini, publicată în română şi în franceză, începe cu două microprezentări scrise de Jacques Bouchard şi Ana Blandiana, urmate de cinci fragmente critice scrise în franceză de Constantin Frosin, Nicole Pottier, Jean-Paul Gavard-Perret, Clava Nor şi Angela Nache-Mamier. Prefaţa în limba română este semnată de criticul literar Ştefan Borbély, iar traducerile în franceză ale celor 66 de poeme din carte sunt realizate de Nicole Pottier & Clava Nour (42 poeme), Petruţa Spânu (10 poeme) şi Constantin Frosin (14 poeme). Fragmentele de pe coperta a IV-a sunt semnate de Jacques Bouchard, profesor la Universitatea din Montréal, şi scriitoarea Ana Blandiana, care îl întâmpină pe Ionuţ Caragea la întoarcerea acasă, în special la Oradea, după mai mulţi ani petrecuţi în Canada. Autorul copertei este graficianul Leo Orman. Volumul se poate comanda de la editura eLiteratura prin e-mail (office@epublishers.info, info@ePublishers.info, info@eLiteratura.com.ro), la  telefon (0722 156 408), iar în scurt timp va fi disponibil în librăriile din Bucureşti şi din ţară.

„Cer fără scări/Ciel sans escalier” – Fragmente critice în limba franceză

 « Coïncidence ou pas, notre poète porte un nom de princes régnants. Lui-même, du reste, s’avère être un Petit Prince de la Poésie – les trois P couronnant sa tête à l’image d’autres trois P, qui lui sont spécifiques : Poète + Poème = Paix. Son âge, du reste, est celui d’un Petit prince, enfin… par rapport à nous autres, blanchis sous le harnais de la poésie. C’est beau, ça : Pour la Paix des Peuples ! Ionut Caragea ne saurait vivre sans poésie – elle le nourrit, voire il s’en gave, s’en donne à cœur joie et l’on pourrait dire qu’il s’envoie, par son intermédiaire, une pinte de bon sang, de bonne humeur (plus ou moins), celle-même qui arrose sa rose. » (Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin)

« Ce poète «né sur Google» comme il aime à se définir, fait preuve d’une écriture mature et puissante, dans laquelle se mêlent sujets de réflexion universels et détails du quotidien : la poésie salvatrice/ l’exil, la vie informatique/ la vie réelle, le rapport au temps/ la mort, et même Dieu n’est pas absent, traité avec une fine ironie. Dans ce volume s’esquisse une vision de notre monde de la part d’un poète empli d’une certaine nostalgie, mais au regard très affûté et non dénué d’une certaine tendresse. Un beau volume, intelligent et distrayant. » (Nicole Pottier)

« L’ambition du poète n’est pas de faire de la poésie de poète, pas plus que d’en faire un jeu qui limiterait les textes à un délassement. Il s’agit de l’envie de se confronter avec l’idée de la matière poétique en tant que matière du monde. L’ambition est majeure. Elle réclamera encore de l’approfondissement mais elle donne l’occasion d’une confrontation avec une masse, un poids, une épaisseur de vie.  L’idée de la profondeur est traitée par couches. Cela permet déjà d’envisager la question de la densité même si parfois une part de “jeu” ou de distance permettrait paradoxalement une respiration plus ample que le livre laisse à l’état d’étouffement. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul Gavard-Perret)

« Son écriture est l’écho des expériences qui l’ont aidé à définir son espace préféré et sa compréhension du monde. Le volume est un petit dictionnaire des états d’âme, des émotions et non pas finalement des convictions du poète. Lumières et ténèbres bien comprises et acceptées, renvois aux mythes, peurs et joies, révolte par amour, souvenirs, tout cela est la matière première d’un poète qui ne lâche pas prise mais continue à croire dans son art et dans son étoile. Les sentiments en blanc et noir, les couleurs et les ombres, les sonorités et le rythme de la confession du poète retiennent l’attention du lecteur et, par ailleurs, donnent envie de repenser la relation avec le monde. Préoccupé par la poésie et essayant de nouvelles voies d’expression par le dépassement des standards poétiques, Ionuţ Caragea est conscient du rôle qui lui incombe : de repérer le beau et le sublime et de les restituer. En compétition avec la fuite du temps, le poète cherche avec un intérêt impatient tout ce qu’il peut mettre en vers. Il ne manque ni de sujets ni d’inspiration, mais de temps. Sa poésie est un témoignage explicite de sa reconnaissance en face de l’immensité et de l’infini de la Création. » (Clava Nour)

« Le Poète dévisage le monde entre émerveillement et peur, traverse l’univers suspendu entre les dangers de la vie moderne et ses contemplations qui constituent le répit d’un être humain en proie à l’angoisse la plus pure. Ionuţ Caragea traite la poésie de manière vraie – sans embellissement ni lyrisme à outrance, pour conduire le lecteur vers sa vérité et l’ouvrir, si possible, à l’idée de la « divine conception ». Ionuţ Caragea a indiscutablement le don inné de la poésie, il est un chercheur des champs orphiques visionnaires. Il saisit des détails poignants du monde extérieur, dévore la réalité avec son art. Avec son cœur sentimental, il saute sans filet dans le vide, « un kamikaze » en quelque sorte, du risque poétique… Ses poèmes constituent un abondant témoignage de sa vitalité et de sa sympathie pour les humbles. Son âme est robuste et fait obstacle à toutes les tempêtes, à toutes les blessures, à toutes les extases. Ses phrases se prolongent, s’envolent dans la splendeur immense du plaisir d’écrire et élève au-dessus de nos têtes un éclat d’optimisme et d’espoir généreux. Ionuţ Caragea est un « tourmenté de la vie » qui le mène là, où il essaie d’aller, c’est-à-dire directement à l’essentiel. Nous nous trouvons devant une voix qui se rajoute à l’interminable récitation du monde, dont le mystère et la lumière le fascinent dans son rôle de « visionnaire du réel ». » (Angela Nache-Mamier)

Prefaţa volumului „Cer fără scări/Ciel sans escalier”- Prof. Univ. Dr. Ştefan Borbély

Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. „N-am nevoie de ceilalţi/ pentru a înălţa alte temple în mine” – consemnează el la un moment dat direct şi semeţ -, sfidările putând fi multiplicate, semn că e vorba de o obsesie: „oamenii sunt tot mai departe de mine/ şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte…”, sau: „nu mă sperie numele voastre/ cât sunt încă în viaţă nu am nevoie de voi.”

De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. Să risipim din start prezumţia că exuberanţa de adolescent perpetuu vine, aici, dintr-o naivitate megalomană; dimpotrivă, poetul e conştient de eventuala percepţie ambiguă a energiei egolatre pe care o degajă, şi o denunţă din capul locului: „mi s-a reproşat că sunt prea plin de mine, că mă cred genial” etc. Coregrafiile sale igienice matinale, maniacal ajustate, anunţă deloc ironic „evoluţiile” ceremoniale de peste zi: „azi trebuie să fiu mai frumos/ poate mă întâlnesc cu sublimul”. „Născut pe Google”, ştie că alienarea prin diseminare electronică e boala epocii noastre: „fericirea noastră e doar un cobai/ pe care experimentăm clickuri”. Scrie versuri, excesiv şi hipertrofic, ca pe „o dedicaţie pentru Dumnezeu”, în spaţiul intermediar diafan (pe care grecii îl numeau aither) dintre oamenii care s-au terminat şi divinul care n-a început încă. Însuşi titlul volumului vine din această ipostaziere: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj/ într-un cer fără scări.”

Nu întreg volumul este aşa, fiindcă, pe alocuri, această semeţie de bard cosmic liber, decomplexat, e întreruptă de accentele modernităţii negative. „Sunt singur ca un mort pe fundul apelor tulburi”, scrie poetul; într-un alt loc: „ne doare absenţa…”, sau: „scriu poemul trist al stepelor…”. Tenebrele – consemnează el altundeva – sunt „marea problemă a acestei planete”, context în care „calea poeziei” e echivalată cu „calea suferinţei”. Câteva autoipostazieri christice duc şi mai mult apa la moara acestor echivalenţe decantate din recuzita răsuflată a modernismului anxios, negru, însă, mult dincolo de ele, autenticitatea poeziei lui Ionuţ Caragea trebuie căutată la nivelul pozitivului „numinos”, nu la acela al fisurilor din lume sau al crevaselor nimicitoare. Profund religios, poetul ştie că lumea e „rotundă”, fiindcă exprimă plenitudinea de sine a lui Dumnezeu, care se oferă oamenilor prin intermediul revelaţiei: „la fiecare pas te opreşti şi admiri/ o minune care înainte ţi se părea o banalitate”.

Căutarea „fericirii” devine, în acest sens, un leit-motiv al volumului; ea nu se găseşte însă aiurea, în teritorii inaccesibile omului, ci în excepţionalul mirific al fiecărei zile, în „simplitatea” frumoasă, epifanică a clipei. Nu anahoretismul îl duce pe Caragea într-acolo, nu coregrafia studiată, stilizată a smereniei (prezentă în sute de volume de poezii editate la noi în ultima vreme), ci orgoliul potenţat estetic: la o lume frumoasă, creată de un Altul, nu se poate ajunge decât prin intermediul unei lumi de asemenea frumoase – lumea poeţilor, a creatorilor de frumuseţe. Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune.

Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. Perspectiva e atipică, poate stârni polemici şi stârni sprâncene ridicate; dar e perfect logică, fiindcă e apanajul celor puţini şi al unui om care a înţeles – prin intermediul multor cărţi pe care le-a publicat până acum – că a merge pe o cale proprie e infinit mai important decât s-o iei prin glodul călcat de ceilalţi.

„Cer fără scări/Ciel sans escalier” – microprezentări din volum, fragmente pe coperta a IV-a – Jacques Bouchard şi Ana Blandiana

« Si Pline a pu dire du peintre Apelle «nulla dies sine linea», pas un jour sans une ligne, que dirai-je de cet athlète de la poésie qu’est Ionuţ Caragea, qui pratique la poésie comme une ascèse vitale, un yoga de la création! J’ai eu la bonne fortune de m’entretenir souvent avec Ionuţ Caragea dans un café à Montréal pendant des heures et de discuter avec lui de points précis de l’art poétique, de modernité, d’avant-garde française, roumaine ou grecque. C’était des instants de lévitation intellectuelle, de bonheur intense. Nous sortions du contigent et du prosaïque quotidien pour accéder au monde des idées et de la beauté du verbe, en citant Eminescu, Cavafy, Blaga, et parfois Brassens… Ici un miracle d’allitérations, là une métaphore inouïe, chez un autre une audace inimaginable. Et nous lisions ensemble ses beaux poèmes en roumain et en français. Un enchantement, une luxure de pur plaisir esthétique! » (Prof. Univ. Dr. Jacques Bouchard)

« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. Cuvântul meu, deci, nu este unul de întâmpinare a poeziei lui, ci de întâmpinare a autorului ei, la întoarcerea acasă – şi, încă, la Oradea, oraşul nesfârşitelor mele nostalgii! – unde îi doresc să fie fericit, în viaţa pe care o reîncepe şi pe care sunt convinsă că va continua s-o închine scrisului. » (Ana Blandiana)