Este foarte greu de ghicit ce gândește cineva care nu vrea să stea de vorbă sau care nu poate s-o facă, dintr-un motiv sau altul. De obiecei însă presupunem că astfel de indivizi necomunicativi gândesc – presupunem că au minte – chiar dacă nu putem confirma amănuntele. Acest lucru este evident, căci putem să ne închipuim cu ușurință că ne aflăm într-o situație în care refuzăm cu obstinație să comunicăm, deși, în tot acest răstimp avem gândurile noastre ascunse și probabil reflectăm amuzați asupra dificultății pe care o au observatorii de a-și imagina ce se petrece în mintea noastră sau dacă se petrece ceva.
Conversația – oricât de concludentă ar fi prezența ei – nu este necesară pentru a avea minte. Pornind de la acest fapt evident, suntem tentați să tragem o concluzie discutabilă: s-ar putea să existe entități care gândesc, dar nu ne spun ce gândesc – nu fiindcă sunt paralizate sau suferă de afazie (incapacitatea de a comunica verbal din cauza unei leziuni localizate în creier), ci fiindcă nu au deloc capacitatea de a vorbi.
Daniel Dennet / Tipuri mentale
