Tocmai când mă pregăteam să-mi fac o agendă virtuală și să-mi planific timpul oră cu oră și chiar cu jumătatea de oră, ca urmare a unor acute sentimente de vinovăție cum că pierd timp prețios nefăcând practic nimic, dacă nu ținem în socoteală desigur hoinăritul pe net, vorbăria la telefon și bârfoterapia la o cafea cu amice noi și vechi, dădui peste articolul lui Vintilă Mihăilescu de pe Dilema Veche, Timpul libertății de a nu pierde timpul. Pe lângă faptul că mi-a stârnit un adevărat tsunami de amintiri din copilărie, alea legate de petrecut toată ziua cu copiii vecinilor pe dealurile și pădurile din apropierea satului, dar și p-alea cu pauzele lungi și dese, cheia marilor succese, citatul meu preferat, aș zice chiar motto-ul meu de viață și muncă, mi-a și înfipt un gând perfid în lobul frontal, cum că ar fi ceva în neregulă cu planificatul meu. Oare?! Merită să cuget la problemă.
Însă cel mai tare mă frământă acum mirarea lui Vintilă preluată de la autoarea unei cărți despre exil, viață și timp (pierdut), cum că nu poţi să te simţi liber când ţi se dictează să fii liber. Mărturisesc că m-a zguduit puțin afirmația aceasta făcută cu un aplomb neumbrit nici măcar de vreo vagă adiere de îndoială cum că lucrurile ar putea să stea și altfel p-ici pe colea prin unele minți esențiale, și asta pentru că eu pot să mă simt liberă și atunci când mi se dictează să fiu liberă, dacă dictatul e făcut cu bună intenție și chiar sunt lăsată în pace să mă bucur de libertatea simțită la comandă. Probabil că respectivul domn crede că nu te poți simți liber decât în urma unei decizii personale de a te simți liber și nu la îndemnul cuiva (că nu poți zice că dai un ordin unui om să se simtă liber, asta e exagerare, ca să nu mai zic că, indiferent dacă asculți sau nu de “ordin”, tot liber se numește că ești, nu? Dacă dai curs “ordinului”, te simți liber normal, dacă nu-i dai curs, tot te simți liber fiindcă ai putut să-l refuzi, nu ai fost constrâns să-l execuți, adică, right?).
Revenind la mine și la agenda mea de lucru și timp liber programat cu ora și chiar cu jumătatea de oră, constat că sunt reale avantaje și în planificat. Eu, cel puțin, așa m-am descurcat o sumă de ani plini de nșpe mii de treburi și cerințe, altfel mă umpleau păduchii, vorba bunică-mii. Problema este că în ultima vreme am lăsat-o mai moale cu planificatul și am dat curs liber chefului personal din ultimul minut. Aveam chef să fac ceva, făceam, n-aveam chef, amânam, reprogramam, mă scuzam, sau nu, dar făceam fix ce-mi trecea prin chef la ora respectivă. Toate bune și frumoase câtă vreme ce aveam de făcut coincidea cu ceea ce aveam chef să fac. Numa’ că de pe la o vreme încoace am început să mă plictisesc de unele trebușoare la care nu pot renunța odată ce le-am început, dacă nu vreau să-mi scadă vertiginos stima mea de mine. Ceea ce ar fi regretabil, dat fiind că țin la mine destul de mult încât să-mi pese de ce se întâmplă în sinea mea.
Ca balcanică din moși strămoși, mă încearcă desigur și o lâncezeală ușor nevrotică de natură să-mi saboteze bunele intenții cu care mă scol la prima sau ultima oră a dimineții, depinde. Da’ ce-au intrat zilele-n sac, de ce să fac/scriu/citesc musai acu’ chestia asta? N-ar fi mai bine s-o amân până-n ultima clipă, poate nici n-o să mai fie nevoie s-o fac? Las’ că improvizez eu ceva, nu trebuie să-mi dedic prea mult timp pentru x și pentru y, viața e scurtă și nu se merită muncită la greu, zău așa. Da’ nu-mi face nimeni statuie nici dacă mă stresez, așa că hai s-o las mai moale….și uite așa mai trece o zi plină de înțelepciune balcanică. Gata, am spus stop. De acum, totul va fi programat minut cu minut, fără pauze lungi și dese, fără ultimele noutăți de pe strada mare, fără….și fără….și fără…..Acum închei ca să-mi fac agenda pentru ziua de mâine. Fiindcă deciziile serioase se pun întotdeauna în practică “mâine”, nu-i așa? 😉
Offff, chiar asa….cum scapam de lincezeala asta din zilele cetoase de iarna?