S-ar părea că, cel puțin în viziunea lui Immanuel Kant, nu este. Dar ca să vedem de ce, hai să descifrăm puțin etica lui.
Ce înseamnă pentru filosoful german a fi moral?
Kant spune că o acțiune este morală numai atunci când este efectuată din datorie, nu conform datoriei. Pentru a face distincția între cele două noțiuni, filosoful dă exemplu unui băcan care dă restul corect clienților săi pentru că vrea să-i meargă afacerea bine. Acțiunea lui este corectă și bine văzută în societate, deci după consecințele ei am putea spune că este și morală. Însă Immanuel Kant spune că morală ar fi numai dacă băcanul ar da restul corect din datoria de a fi cinstit (punct), nu din datoria de a fi cinstit pentru că….. (anumite avantaje). Deci acțiunea băcanului este numai conformă cu datoria (are aparența că a împlinit o datorie) și nu din datorie.
Un alt exemplu este cel al omului care face o binefacere.
A fi binefăcător atunci când poți e o datorie. Kant
Însă, dacă binefacerea are alt motiv decât pura datorie, fie chiar și înclinația naturală de a face bine, atunci ea nu este morală. Se poate întâmpla, exemplifică filosoful, ca într-o zi omul să fie supărat și să nu manifeste compasiune față de ceilalți din cauza aceasta, fiind el însuși destul de preocupat cu soarta lui. În cazul acesta, el nu mai face bine, deși ar putea. Diferența, arată Kant, este că omul care face bine din datorie continuă să-l facă indiferent de circumstanțele sau dispoziția în care se găsește la un moment dat, pe când cel care obișnuiește să facă binefacere din înclinație, va înceta atunci când dispoziția lui nu va fi tocmai fericită.
Cu alte cuvinte, din exemplele de mai sus reiese că intenția este cea care contează pentru ca o acțiune să fie evaluată ca morală. Acum, nu înseamnă aceasta că el ar blama o acțiune corectă fiindcă nu este din datorie, ci numai că la o evaluare morală nu poate fi lăudabilă strict din acest punct de vedere. Desigur, este lăudabilă din alte puncte de vedere. Ca să dau un exemplu din realitatea autohtonă, a ajuta pe săraci ca să câștigi voturi pentru partidul din care faci parte, nu este o acțiune morală, deși per ansamblu ajutarea săracilor este o acțiune lăudabilă. Moralitatea nu se măsoară după binele realizat (deși e de dorit să-l urmărească), ci numai după intenția cu care este înfăptuit acest bine. Adicătelea, intențiile bune nu pavează calea către iad, ci către rai, dacă privim raiul ca locul unde ajung persoanele morale.
„Noi apreciem actele noastre nu după efectele lor fizice, ci pentru ele însele, şi aceasta chiar dacă sunt egoiste. … Actele moralmente bune trebuie să fie direcţionate spre un bine fizic, dar nu măsurate prin el. Acţiunile moralmente libere au un caracter bun care e evaluat nu prin efect, ci prin intenţia (liberă)”. Kant
Dar trebuie precizat că deși nu se iau în calcul consecințele la măsurarea moralității unui act, acțiunile morale trebuie îndreptate pe cât posibil spre consecințe bune. Altfel, am ajunge în situația în care s-ar putea justifica acte teroriste pe baza unor intenții așa-zis bune. Sunt însă și cazuri în care distincția se face mai greu și, în ciuda intențiilor bune, rezultatele sunt dezastruoase, ca de exemplu, atunci când un medic injectează un medicament unui bolnav pentru a-l însănătoși, dar pacientul intră în șoc și moare. Este morală sau nu acțiunea lui? Kant ar spune că da, fiindcă intenția lui a fost să facă bine din datoria pură de a face bine bolnavilor.
Cum putem distinge cazurile în care o acțiune este morală (făcută din datorie) și alta făcută conform datoriei, din motive egoiste?
Partea proastă e că nu prea putem face o asemenea distincție, din motive de nu știm cu adevărat ce se petrece în mintea celuilalt, cu excepția cazurilor în care motivele sunt evidente, ca de pildă atunci când cineva alege să spună adevărul chiar dacă are foarte mult de pierdut prin asta și chiar dacă nu ar fi fost niciodată descoperit că minte. În acest caz, e limpede că a acționat din datoria de a nu minți (și atât). Când spunem adevărul doar pentru că ne temem de consecințe, acest act nu mai este moral. Este lăudabil, repet, dar nu moral. Dar, desigur, el nu este nici imoral, ci amoral, cum este de exemplu orice respectare a legii de frica pedepsei.
Cum putem ști dacă o anume acțiune este morală sau nu atunci când avem dubii (și nu numai)?
Immanuel Kant ne provoacă să ne întrebăm dacă ceea ce facem noi ar putea deveni lege universală. Dacă vrem să știm dacă e moral să facem o promisiune fără a avea intenția de a o ține, trebuie să ne întrebăm dacă e de dorit ca făcutul promisiunilor fără acoperire să devină un comportament obișnuit al tuturor oamenilor.
“Acţionează doar după acea maximă prin care să poţi voi în acelaşi timp ca ea să devină o lege universală” Kant
O altă idee interesantă la Kant este ideea omului ca scop în sine și nu ca mijloc.
“Toate fiinţele raţionale stau sub legea conform căreia fiecare dintre ele nu trebuie să se trateze pe sine şi nu trebuie să-i trateze pe toţi ceilalţi niciodată numai ca mijloc, ci de fiecare dată în acelaşi timp ca scop în sine” Kant
La prima vedere, s-ar părea că astăzi această idee este desuetă, că ea a fost desigur revoluționară pe vremea lui, când femeile nu aveau drept la vot și erau evaluate prin prisma capacității de a procrea, de exemplu. Ia să ne gândim mai bine, oare lucrurile sunt chiar așa de roze astăzi? Poate că la nivel social avem drepturi și nu suntem numai simple mijloace de îmbogățire a altora (deși aici am mari dubii) și/sau înmulțire a speciei, dar la nivel individual, în relațiile noastre oarecum private cu ceilalți, suntem întotdeauna priviți ca scop în sine și nu doar ca mijloc prin care cineva își atinge un obiectiv oarecare, după care suntem lăsați baltă să ne lingem rănile fără nici cea mai vagă tresărire de conștiință?
Ideea este deosebit de importantă pentru conceptul de autonomie și demnitate umană. Privit numai ca mijloc, omul este un obiect care are un preț și este caracterizat prin heteronomie (este condus moral din afară), însă ca scop în sine are autonomie (decide singur ce este moral), ceea ce-i conferă demnitate. De aici rezultă că viața ar fi mai puțin importanță decât demnitatea și deci ar fi imoral să ți-o păstrezi atunci când riști să-ți pierzi demnitatea. În acest punct se apropie cumva de concepția martirilor creștini care considerau că o viață trăită în apostazie nu merită trăită, dar și de unii dizidenți ai regimurilor totalitare care s-au opus încălcării drepturilor oamenilor cu prețul vieții lor.
Dar dacă omul nu are preț, ci demnitate, atunci rezultă că viața unui singur om e la fel de prețioasă ca viața unui milion de oameni sau chiar a întregii omeniri și nu trebuie sacrificată sub nicio formă pentru a salva nici măcar un popor. Iar dilemele morale de genul: E moral să sacrifici un om pentru a salva 5, 10, 50 sau chiar omenirea întreagă? au un răspuns clar și răspicat de la Kant: NU.
Iar cu sacrificarea unei singure persoane pentru salvarea omenirii, am ajuns la esența credinței creștine:
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul lui Fiu, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Ioan
Conform teoriei kantiene de mai sus, a sacrifica un om pentru salvarea altora, este un act interzis din punct de vedere moral. Deci, un Dumnezeu care își sacrifică Fiul pentru salvarea omenirii nu acționează moral.
Dar utilitariștii ce zic?!
Pfuai, asta-i modalitatea prin care pot să-mi pornesc motorașele dimineața! Să analizăm dacă acțiunea ta, de-a scrie acest articol care mie mi-a făcut bine e morală sau nu?! 😉
:))) Nu prea, are prea mulți “pentru că” în spate.
Dar Kant m-a inspirat și pe mine, deși nu neapărat prin etica lui (nici asta nu e de neglijat, recunosc) ci mai ales prin modul cum s-a autodisciplinat. Se zice că gospodinele din Konigsberg își potriveau ceasurile după ora la care ieșea să-și facă plimbarea zilnică, era de o punctualitate ieșită din comun. Avea un program pe care-l respecta cu tenacitate, se scula dimineața întotdeauna la ora 5, lucra până la 7, după care se schimba și mergea să-și țină prelegerile, apoi se întorcea și lua singura masă/zi fix la ora 1, împreună cu invitații săi. Pe urmă, indiferent de vreme, își făcea plimbarea de după-amiază fix la aceeași oră, singur, fiindcă nu voia să poarte conversații în aer liber, dat fiind că ar fi trebuit să respire pe gură în timp ce vorbea. Avea și el ciudățeniile lui, nah, ca orice filosof, de altminteri.
Cred că mai știu pe cineva, în virtual, care nu-i departe de tabieturile lui Kant. 🙂
Pentru mine ar fi groaznic să am aceeași rutină, zi de zi, până la final. Brrrr….
Eu știu câteva în viața reală și e destul de greu de relaționat cu ele, nu fac nimic din ce n-a fost trecut pe agendă cu hăt înainte.
Rutina este și dușmanul meu declarat și partea proastă este că traversez o perioadă în care tare aș avea nevoie să mă țin de un program fix. Măcar cât să nu încurc persoanele care contează pe punctualitatea mea.
Tocmai ma gandeam astazi la cata perversitate e in societate și cum ni s-a atrofiat simtul moral.
Datoria? Cine decide ce datorie sau datorii avem?
În morala creștină lucrurile sunt mai simple: Dumnezeu este cel care decide. În diversele teorii etice, părerile sunt împărțite.
in societatea noastra cuvantul “moralitate” ba inceput sa provoace hohote de ras….
E foarte trist că este luată în derâdere orice tentativă de a aduce în atenția oamenilor o perspectivă morală asupra unor aspecte problematice ale societății, cum ar fi prostituția, fenomenul swing, divorțul, adulterul, avortul etc.
Cum se aduc în discuție, cum se aud voci că nu mai trebuie să ținem cont de morala creștină, ca și cum în lipsa ei ar fi permise toate lucrurile. Ideea de etică a comportamentului, pur și simplu, nelegată de vreo morală creștină, îi repugnă românului, la fel cum de fapt îi cam repugnă și morala creștină, deși la o adică pretindem că suntem un popor majoritar creștin.
da, bun articolul asta,,,dar pana una alta, cand vine vorba de romani, as prefera sa faca macar conform datoriei. n-am pretentii mai mari deocamdata 🙂
Bine ar fi să facem așa, ai dreptate!
De fapt, pentru societatea luată în ansamblu, e poate mai bine ca omul să acționeze conform datoriei și să nu așteptăm până ajunge toată lumea la acel nivel de moralitate încât să acționeze numai din pura datorie. Pe mine nu mă interesează așa tare din ce motive mi se face bine, important e să mi se facă bine atunci când am nevoie. Și cred că e valabil pentru majoritatea oamenilor.
Uite asta e genul de articol pe care il citesc cu drag. Teoriile de genul asta te pot duce, aplicandu-le in context mai larg, la concluzii uimitoare. Parca imi simt rotitele cum se invart.
De ce este imoral să curmi viața unui om? Răspunsul corect este, cu siguranță, acesta: pentru că-i modifici durata stabilită de către divin. Altfel, faptul că murim cu toții la o anumită vârsta ar fi un semn de imoralitate din partea Creatorului, care desigur că ar fi putut găsi alte soluții, în care să trăim veșnic.
Cu alte cuvinte, moralitatea este o emanație a lui Dumnezeu, pe care nu-l putem măsura prin prisma ei. Nu poate partea să cuprindă întregul și nici noi să ajustăm absolutul în funcție de propriile sisteme de valori, imprecise și limitate. Eventual invers.
Se pare că principiul a nu vedea pădurea din cauza copacilor se aplică și la filozofi; profunzimea vieții nu poate fi redată de un sistem de gândire cartezian. Dar rămâne meritul punerii unor întrebări.
Dar să presupunem că durata de viață a unui om stabilită de către divin coincide cu momentul în care cineva îi ia viața acelui om, ar însemna aceasta, oare, că nu mai este de condamnat crima comisă de asasin?
Eu nu cred. Și atunci poate răspunsul corect este altul. Fiindcă cel pe care l-ai dat lasă posibilitatea unei interpretări în care asasinul nu ar fi decât un alt instrument prin care divinul curmă viața unui om. Iar dacă el este un simplu instrument, cum îi mai putem imputa crima atunci?
Sau poate înseamnă că presupunerea ta e greșită. Că, adică, Dumnezeu nu condiționează niciodată pe nimeni să săvârșească o crimă. Poate că Dumnezeu doar trasează harta, iar omul este liber să meargă pe ea sau nu. Poate victima ar fi trăit în mod natural (ca dat de la Dumnezeu, adică) încă 30 de ani, dacă n-ar fi omorât-o X. Poate că în lume nu ar exista crime, războaie și violențe dacă oamenii ar fi morali. O presupunere mai justă decât aceea că suntem condiționați de către divin să pornim tot felul de războaie și că oamenii pe care-i împușcăm noi tot trebuiau să moară la acea dată.
Ideea mea era că nu putem întemeia imoralitatea crimei pe simplul fapt că-i modifici durata pe care i-a stabilit-o Dumnezeu, de aceea am făcut presupunerea și am mers pe firul ei până la ultimele consecințe ale interpretării pentru a arăta unde s-ar putea ajunge dacă mergem pe temeiul acesta.
O crimă este imorală indiferent de cât trebuia să trăiască omul respectiv.
Eu nu cred că suntem condiționați de Dumnezeu să pornim războaie sau să facem crime, dar pe de altă parte, nici nu cred că se întâmplă ceva fără voia lui Dumnezeu. Nu-mi imaginez o situație, adică,în care el să vrea ca un om să trăiască 97 ani și lucrul acesta să nu se poată întâmpla fiindcă un alt om a intervenit cu un pistol și a schimbat planurile lui.
Păi ai citit ad-literam definiția mea. În mare, ar fi cam așa: să nu intervii în ordinea divină a lucrurilor, să nu încalci regulile divine, asta înseamnă moralitate.
Zicea Isus la un moment dat că nici un fir de iarbă nu se mișcă fără voia lui Dumnezeu. Și mai zicea că dacă dacă cineva moare, a fost voia lui Dumnezeu ca el să moară, dar vai de cel prin care s-a realizat acest lucru. A vrut Dumnezeu ca Isus să-și dea viața pe cruce? A vrut. A greșit Iuda că l-a vândut? A greșit.
Intervenția mea a pornit de la titlul articolului, că Dumnezeu ar fi imoral făcând nu-știu-ce, sacrificându-și fiul. Și a vizat sublinierea unui simplu fapt: moralitatea nu este o chestie independentă de Dumnezeu, pe care el o poate sau nu respecta. Moralitatea înseamnă acordarea noastră la ordinea divină a lucrurilor. Dacă noi ucidem, suntem imorali. Dacă Dumnezeu ia viața cuiva, nu poate fi numit imoral. Și nici nu este. Așa cum ar fi concluzionat Kant, înțeleg? 🙂
Nu stiu unde scrie de firul de iarba (n-am reusit sa gasesc textul), dar am gasit ceva asemanator:
29. Nu se vand oare doua vrabii la un ban? Totusi, niciuna din ele nu cade pe pamant fara voia Tatalui vostru.
30. Cat despre voi, pana si perii din cap, toti va sunt numarati.
Iuda a gresit ca l-a tradat, insa ceea ce a facut dupa ce a fost prins Isus arata ca nu ii dorea moartea, ci mai degraba miza pe faptul că își va folosi puterea divină pentru a scăpa din mâinile celor care-l urmăreau.
Mai vinovat decât Iuda eu îl văd pe poporul evreu care a strigat să fie omorât Isus și să fie eliberat Baraba, poporul i-a decis moartea, nu Iuda. Pilat a îndeplinit doar voința poporului evreu.
In textul acesta, am vrut să merg până la ultimele consecințe ale teoriei lui Kant, însă voi reveni la subiect din perspectivă utilitarită(vezi întrebarea pe care am pus-o la sfârșit).
Moralitatea nu mai conteaza in Romania! 😀
Moralitatea a fugit demult din viețile noastre, corupția s-a generalizat.