“Să te cunoşti pe tine însuţi, aşa cum ne îndeamnă sfatul lui Socrate, înseamnă să te cunoşti ca imagine a lui Dumnezeu, să-l cunoşti pe Dumnezeu. În acest sens, gîndirea noastră este amintire de Dumnezeu, cunoaşterea care îl regăseşte în amintire este întelegerea de Dumnezeu, iar iubirea care purcede dintr-una şi din cealaltă este iubire de Dumnezeu.

Există deci în om ceva mai adânc decât omul.
Locul cel mai ferit al gîndirii lui (abditum mentis) nu e decît taina nesecată a lui Dumnezeu însuşi; ca şi a sa, viata noastră lăuntrică cea mai adîncă nu este decît desfăşurarea înlăuntrul ei înseşi a cunoaşterii pe care o gîndire divină o are despre sine şi a iubirii ce şi-o poartă.”

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu

“Unii oameni găsesc justificările egoiste mai credibile decât cele lipsite de egoism, deoarece trăiesc cu convingerea că, în adâncul său, orice om este egoist. Dar, în ciuda numeroaselor dovezi ce demască acest tip de comportament (şi cu care ne-au obişnuit
Marx şi Freud), a crede că argumentele egoiste sunt la fel de profunde, însă mai complete, mai persuasive şi deci mai satisfăcătoare decât cele lipsite de egoism – aşadar a considera că explicatiile egoiste sunt mai plauzibile – ar însemna practic a accepta ca
adevăr gratuit ceva ce trebuie demonstrat. Dacă egoismul psihologic porneşte de la această ipoteză, rezultă că el nu este cu adevărat ceea ce pretinde că este – o “descoperire” surprinzătoare şi deziluzionantă cu privire la natura umană -, ci, în cel mai fericit caz, o teorie nefondată, ataşată ideii potrivit căreia motivul real al comportamentului uman nu poate fi aflat până ce nu se descoperă substratul egoist al actiunii. Utilizarea acestei explicatii ” realiste” pentru a sustine o afirmatie generală duce la formarea unui cerc vicios al argumentației.”

Peter Singer/ Tratat de etică