Principiul fidelitatii in filosofie
Dacă grija de sine era principiul moral călăuzitor al practicii filosofice în antichitate, așa cum sugerează Socrate lui Alcibiade, în contemporaneitate accentul cade pe nevoia de autenticitate și, implicit, pe etica ei. În “Filosofia ca mod de viață”, Cristian Iftode încearcă să precizeze sensul termenului afirmând că faptul de a fi autentic denotă o concordanță între originar și original și că “autenticitatea are a face în chip esențial cu posibilitatea de a fi stăpân pe tine însuți și eliberat, atât cât e cu putință, de influențe străine.”
Ideea de autenticitate ne duce în mod necesar cu gândul, deci, la originea omului și a principiilor sale ca surse ale identității de sine și la necesitatea de a rămâne fideli acestor începuturi. Montaigne este cel care susține primul că fidelitatea este virtutea care stă la baza identității umane. “Baza ființei și a identității mele este de natură pur morală: este fidelitatea în credință pe care mi-am jurat-o mie însumi.” îl citează Comte-Sponville pe Montaigne. În continuare, Comte-Sponville susține că există trei cazuri particulare în care fidelitatea deține un rol crucial în deprinderea trăirii unei vieți virtuoase, singura capabilă să ducă la împlinirea și devenirea de Sine, anume: gândirea, morala și cuplul.
În cele ce urmează voi prezenta modul în care influențează fidelitatea identitatea umană în cele trei paliere desemnate de Comte-Sponville, anume: fidelitatea în gândire, fidelitatea în morală și fidelitatea în cuplu.
(1) Fidelitatea în raport cu gândirea
Pentru a putea vorbi despre un act al gândirii este nevoie în primul rând de existența memoriei care să rețină gândurile, spune Comte-Sponville. Dacă nu putem ține minte un gând pe care l-am avut nu e posibil să îl dezvoltăm, să îl elaborăm pentru ca astfel să ajungem la formularea de idei și concepte, cărora e necesar să le rămânem credincioși, aceasta însemnând că nu e nevoie numai de amintirea lor, ci și de voința de a le avea încă, „să vrei să le păstrezi vii”.
Ei bine, tocmai această voință, sau mai bine zis, asumarea ei conștientă constituie fidelitatea în gândire în conceptia marelui filosof. Fidelitatea față de propriile gânduri nu trebuie să ducă, însă, nici la dogmatism, refuzând să-ți schimbi ideile chiar și atunci când se aduc argumente puternice și pertinente, nici la fanatism, considerând adevărul ideilor tale unul absolut.
“Ai dreptul să-ți schimbi ideile, dar numai când aceasta devine o datorie” se exprimă în mod paradoxal Comte-Sponville. De ce dreptul și nu obligația? aș întreba eu, conștientă fiind că prin această întrebare generez una și mai problematică: “Se poate impune unei persoane să-și schimbe ideile? Are societatea, cu alte cuvinte, dreptul moral de a obliga/constrânge pe cineva să-și facă datoria de a-și schimba ideile, dacă acestea sunt considerate a fi eronate? ”
Numai fidelitatea față de adevăr justifică fidelitatea gândirii, pare să concluzioneze Comte-Sponville, atrăgând atenția asupra pericolului de a rămâne fideli unor idei eronate, perimate.
Dacă ne aplecăm mai cu atenție asupra acestei idei de fidelitate manifestată la nivelul gândirii, nu putem să nu remarcăm că ea stă la baza acelui “sistem consistent și comprehensibil de reguli pe baza căruia să ne putem conduce viața” enunțat de Blackburn în cartea sa “Gândește”. Aceste reguli pot fi gândite cu ajutorul judecăților reflexive, bazate pe argumente, suprimând totodată intuițiile contradictorii ceea ce presupune o anume coerență a ideilor- și deci o fidelitate a gândirii.
(2) Fidelitatea în raport cu morala
O provocare a epocii în care trăim este că trebuie să fim morali „fără să mai credem în adevărul absolut al moralei.” Vechea formulă aristotelică ilustrată în “Etica Nicomahică” pornește de la starea umană naturală brută și ajunge la starea potrivită cu scopul final, dacă omul și-ar atinge potențialul pentru care a fost creat prin dezvoltarea virtuților și a unor habitusuri bune. Această schemă a fost mutilată nepermis prin îndepărtarea ideii de telos ca trăire a unui vieți fericite prin cultivarea virtuților. Această trunchiere ridică, totuși, întrebarea firească: în numele a ce mai putem să cultivăm virtuți morale?
A. Comte-Sponville propune o morală pur și simplu de dragul fidelității față de lege și iubire. Aceste două concepte (legea și iubirea) formează un tot pe care el îl numește spirit și pe care îl pune în opoziție cu rațiunea universală, absolută și atemporală a lui Kant, al cărei prim imperativ categoric era formulat astfel: “Acționează doar conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”. Dar cum nu poate exista o lege morală universală și absolută, nu se poate vorbi de un fundament obiectiv al moralei, iar acest deficit este împlinit tocmai de fidelitatea față de umanitatea din noi. Inițiată de politețe, morala continuă prin fidelitate față de iubirea primită de la înaintași, fată de admirația pentru modelele de comportament, fie că este vorba de Socrate, Epictet, Hristos, Spinoza etc., pe scurt, fidelitate față de valorile trecutului. „Nu există o morală a viitorului. Morala, ca și cultura, vin din trecut. Nu există o morală necredincioasă.”
(3) Fidelitatea în cuplu
Surprinzător, în privința fidelității în cuplu, Comte-Sponville este de o larghețe ideatică nejustificată care nu putea fi întrezărită în paragrafele precedente. În acest domeniu, conceptul de fidelitate nu ar justifica dreptul mutual și exclusiv asupra iubirii și corpului celuilalt, Comte-Sponville argumentând că nici fidelitatea în prietenie nu presupune existența unui singur prieten.
Dragostea nu este legată principial de fidelitate, ci mai degrabă de adevăr, în acest caz fiind vorba de adevărul sentimentelor pe care partenerii (cred că) le au unul pentru celălalt la un moment dat, dar de a căror evoluție ulterioară nu pot fi siguri. În caz că unul dintre ei iubește pe altcineva la un moment ulterior, acesta ar trebui să rămână fidel ideii de iubire și să-și părăsească partenerul pentru care nu mai are sentimente. Ideea de fidelitate în cuplu supraviețuiește mai degrabă la nivel narativ, o fidelitate a amintirii față de povestea de iubire trăită împreună, deci o fidelitate care implică memoria și voința de a-și aminti: “Iubește-mă atât cât dorești, dragostea mea, dar să nu ne uiți.”
Am prezentat succint ideea de fidelitate ca fundament al identității ființei umane, așa cum apare în opera lui Comte-Sponville, în cele trei paliere principale: gândire, morală și cuplu. În tabloul general al virtuților analizate de Comte-Sponville, fidelitatea este de o importanță crucială pentru identitatea și devenirea ființei umane, dat fiind că nu se poate vorbi despre o viață morală în absența ei: fidelitatea în gândire este necesară pentru ca atitudinile și comportamentele noastre să îndeplinească criteriul coerenței și consecvenței fără de care nu am putea fi percepuți ca ființe demne de încredere, fidelitatea față de lege și iubire este necesară pentru cultivarea unor virtuți morale, iar fidelitatea în cuplu presupune o continuitate narativă a tuturor iubirilor trăite. Toate acestea constituie veritabile demersuri pentru formarea unor trăsături de caracter dezirabile și stabile. În concluzie, putem admite că fidelitatea este, într-adevăr, un ingredient important și absolut necesar în “rețeta” formării identității de sine, mai mult, ea contribuie în proporție majoritară la formularea unui răspuns pertinent la întrebarea „cum ar trebui să trăim?”.
Factori care influențează fidelitatea:
- Factorii psihologici: Stima de sine, încrederea în sine și dezvoltarea personală pot influența fidelitatea. Persoanele cu o stima de sine mai scăzută pot fi mai predispuse la comportamente de infidelitate ca un mod de a căuta validare externă.
- Factorii relaționali: Comunicarea deschisă și rezolvarea conflictelor sunt cruciale pentru menținerea fidelității. Lipsa unei bune comunicări sau conflictele nerezolvate pot duce la frustrare și neîncredere, influențând astfel comportamentele de fidelitate.
- Factorii culturali și sociali: Normele culturale și sociale pot avea un impact semnificativ asupra modului în care fidelitatea este înțeleasă și trăită. În anumite culturi, fidelitatea este considerată un standard esențial, în timp ce în altele poate fi privită mai flexibil.