Filme inspirate din realitate – Hachiko: A dog’s story

Hachiko este un cățel japonez din rasa Akita care a ajuns cumva misterios în S.U.A. Aproape imediat după debarcarea sa, neastâmpărat cum este, pleacă din cușca sa și se rătăcește pe străzile orășelului X. La un moment dat, ajunge întâmplător la un profesor de muzică, deși un prieten al acestuia consideră că nimic nu este întâmplător și cățelul “l-a ales”, iar profesorul decide într-un final să-l păstreze, renunțând la încercările de a-i găsi fie stăpânul pe care l-a avut, fie  un altul oarecare. Hachi – cum îl mângâie profesorul – este un câine cu demnitate: refuză să aducă mingile aruncate de profesor sau rudele lui, el nu este câine de aport, ci se trage din rasa vânătorilor.  Se presupune chiar că tocmai câinii din rasa Akita – cum este Hachi-  sunt cei  care s-au atașat primii de om, iar atașamentul lor este caracterizat printr-o loialitate deosebită. 

Cu excepția naționalității stăpânului, povestea lui Hachiko urmează îndeaproape realitatea. Hachiko este numele real la câinelui care și-a așteptat stăpânul pe un peron în Sibuya timp de 9 ani, 9 luni și 15 zile, în fiecare zi la aceeași oră. Nimeni nu l-a putut convinge să se depărteze de locul lui obișnuit în care-l aștepta pe profesor, nici nu s-a mai atașat de altcineva. Deși la început cetățenii orașului și turiștii sosiți nu agreau prezența lui Hachiko pe peron, lucrurile s-au schimbat atunci când un reporter a scris un articol despre fidelitatea câinelui. Nu numai că a devenit dintr-odată simpatic, dar treptat au început să apară vizitatori în oraș veniți special să-l vadă pe Hachiko. În aprilie 1934 (conform paginii wikipedia deschisă în memoria sa) a fost ridicată o statuie de bronz în cinstea sa chiar pe peronul unde venea zilnic, iar inaugurarea s-a făcut în prezența lui Hachiko însuși. Mult mai târziu, în 1994, s-a putut reface chiar o înregistrare a lătratului câinelui vestit prin loialitatea sa. 

Oare de ce ne impresionează atât de mult povestea loialității acestui cățel? Se știe că fidelitatea este una dintre trăsăturile comne ale cîinilor, deci nu putem vorbi despre prezența unei abilități deosebite, nemaiîntâlnite până atunci la câini. Să fie datorită faptului că Hachiko a murit așteptându-și stăpânul? Oare moartea este aceea care aduce aura de tragic și sublim unui gest care depășește obișnuitul doar prin persistența sa până la sfârșitul vieții? Dacă Hachiko n-ar fi murit la postul său, ci s-ar fi consolat la un moment dat și ar fi mers în sânul altei familii, am mai fi fost impresionați de faptul că a așteptat aproape 10 ani înainte de a părăsi peronul?