Ideea de nemurire a sufletului în Phaidon

soul

 

În  “Phaidon sau Despre Suflet” de Platon necesitatea demonstrării nemuririi sufletului se impunea în contextul morții iminente a lui Socrate, pe de o parte pentru a ușura mâhnirea pe care discipolii săi o simțeau gândindu-se că-i va părăsi, pe de alta pentru a le lăsa moștenire argumentele găsite în favoarea nemuririi sufletului. Moartea este  primită cu seninătate și optimism de  acest filosof, atitudinea lui fiind de altfel coerentă cu  ceea ce predicase și practicase toată viața, anume că filosofia este tocmai pregătirea în vederea morții. Dar, cum speranța și încrederea sa neclintită că sufletul său va continua să existe și după moartea trupului nu constituiau argumente raționale ale nemuririi sufletului, Socrate, provocat de însoțitorii săi, Criton, Cebes și Simmias,  purcede la căutarea de argumente atât pentru preexistența sufletului, cât și pentru capacitatea lui de a supraviețui morții corpului, dat fiind că cele două concepte nu se suprapun. Privită însă într-un context mai larg, cel al temelor de meditație filosofică, reflecția asupra morții ca eveniment al vieții din dialogul “Phaidon” este, așa cum spunea Yvon Bres, “expresia preocupărilor filozofice sau spirituale privitoare la sensul vieții umane în actualitatea, și nu în limita ei” , aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea comentatorilor plasează scrierea dialogului în anul 385 î.e.n., deci mult după moartea lui Socrate.

Argumentele în favoarea preexistenței sufletului

Argumentul contrariilor apare în dialogul lui Socrate cu Cebes și se bazează pe presupunerea că un contrariu este generat de contrariul său, precum urâtul de frumos, nedreptul de drept, marele de mic, somnul de starea de veghe și tot așa, incluzând aici și ideea că viața e generată de moarte și invers, moartea de viață – și că există două procese care au loc între contrarii: “de la unul la celălalt și, invers, de la al doilea la primul”. Ca urmare, trebuie să existe și un proces de trecere de la moarte la viață, altfel, dacă  procesul s-ar petrece rectiliniu numai într-o singură direcție și ar fi ireversibil, s-ar ajunge la un moment dat la dispariția tuturor sufletelor. Contrariile apar încă de la începutul scrierii, semnalate întâi de Phaidon în propria-i trăire (pe de o parte se desfată cu seninătatea pe care o afișa Socrate, pe de alta se mâhnea gândindu-se ca  îl va pierde chiar în acea zi), apoi de Socrate însuși, atunci când își verbalizează plăcerea de a-și freca piciorul eliberat de lanț și durerea de a fi stat sub lanțuri. Chiar și activitatea la care s-a dedat în asteptarea execuției, poezia, contrastează puternic cu activitatea lui de până atunci, filosofia. Acest principiu al provenienței unui lucru din contrariul său constituie un argument concludent din punctul de vedere al lui Socrate, însă Frederick Copleston îi impută faptul că, prin sine, el duce la doctrina renașterii ciclice eterne și că nu spune nimic despre condiția sufletului atunci când este separat de trup. Pe de altă parte, dacă după reîncarnare sufletul nu-și amintește nimic din viața anterioară pe pământ, individul nu supraviețuieste ca individ, deși s-ar putea spune că sufletul da. Yvon Bres presupune că Platon a văzut în teoria succesiunii contrariilor o modalitate de a-și lărgi câmpul de explorare dar și un mijloc pentru a descoperi secretul a ceea ce nu se dezvăluie din timpul anterior nașterii.

Argumentul reminiscenței sau anamnezei.  Acest argument este adus în discuție de Cebes,  prezentându-l ca pe o învățătură mai veche a lui Socrate, care stipula că procesul învățării nu reprezintă decât o reamintire a ceea ce sufletul știa înainte de a se încarna.
Pornind de la observația că oamenii pot răspunde corect la orice întrebare dacă sunt ghidați cu pricepere prin întrebări ajutătoare adecvate, demonstrând astfel că posedă cunoștințe pe care nu le-au căpătat prin percepții senzoriale și nici nu le-au învățat de la cineva, Cebes concluzionează că singura explicație care rămâne posibilă este aceea că ele au fost dobândite în stadiul de preexistență al sufletului înainte de a fi unit cu trupul, pe un tărâm transcendental, unde ar fi contemplat formele sau ideile.
Teoria reminiscenței se bazează pe una dintre cele mai provocatoare ipoteze construite de Platon, incitantă în primul rând pentru ca obligă la reflecție asupra ei, neputând fi înțeleasă decât după un elaborat travaliu al gândirii. În cartea sa Psihologia lui Platon, Yvon Bres face legătura între reminiscența platoniciană și primele teorii ale lui Freud și Breuer despre rolul accesării amintirilor primei copilării în teoria și practica psihanalitică, afirmând că Platon a avut meritul de a întrevede sub formă mitică ceea ce psihologii vor statua științific și vor aplica în practica terapeutică mult mai târziu.
Frederick Copleston ne avertizează să nu acordăm prea multă importanță acestei doctrine, pentru că este de inspirație mitologică și este posibil să nu fi fost decât o ipoteză chiar în ochii lui Platon însuși, căci el afirmă explicit prin gura lui Socrate că lucrurile nu trebuie luate ca fiind exact așa cum sunt arătate. Însă aceasta lipsă de certitudine nu ar trebui extinsă și asupra nemuririi sufletului, pentru că, deși această perspectivă asupra vieții anterioare nu poate fi dovedită, sufletul este cu siguranță nemuritor.
Acest argument trebuie luat în conjuncție cu cel anterior, specifică Socrate la observația lui Simmias și Cebes că argumentul dovedește doar că sufletul a existat înainte de nașterea omului, nu și că va dăinui după moarte. Referitor la acest aspect, Gheorghe Vlăduțescu crede că “proba reamintirii, completând-o pe cealaltă, a potrivnicelor, ar aduce încă mai multă evidență rațională existenței unei lumi în sine, a Formelor pure.” Tocmai acest concept al reamintirii este important pentru că permite identificarea structurilor sufletului, dat fiind că partea rațională a lui nu conține cunoștințe, ci structuri. Aceste structuri se regăsesc în psihologia analitică jungiană sub forma arhetipurilor cu care este populat inconștientul colectiv – structuri autonome fără formă concretă, care apar ca tendințe formative cu specific tematic și care organizează viața mentală a omului, fie că sunt formulate de intelect, fie că nu.

Argumente în favoarea nemuririi sufletului

Argumentul unității și simplicității sufletului. Datorită faptului că sufletul poate să vină în contact cu formele neschimbătoare si invizibile și în virtutea participării la forma vieții, sufletul se dovedește a avea mai degrabă esența acestora decât a lucrurilor corporale, prin urmare este nemuritor și neschimbător și el.
Din perspectiva lui Socrate acest argument vine în continuarea argumentului reminiscenței, condiționând existența sufletelor de existența realității ideilor de frumos, bine, dreptate, egalitate. Socrate pornește de la ideea că moartea nu e decât des-compunere a tot ceea ce este compus, iar cum sufletul este o substanță simplă, neconstituită din părți, el nici nu piere. Trupul, în schimb, face parte dintre lucrurile sensibile, vizibile, care sunt compuse și a căror caracteristică principală este permanenta lor schimbare, ele micșorându-se sau mărindu-se, pentru ca în final să se descompună și să piară. Sufletul, însă, face parte din realitatea nevăzută a lucrurilor care rămân veșnic neschimbate și “este o realitate mai rezistentă și mai durabilă decât trupul”.
Acest argument are o “finalitate psihologică și una metafizică, neîndoielnic cea dominantă” deoarece dialogul despre nemurirea sufletului este în sine un exercițiu metafizic și servește la construcția unei viziuni asupra lumii, “metafizica platoniciană”, cum spune Gheorghe Vlăduțescu.

Argumentul indestructibilității sufletului. Alături de argumentul contrariilor, acest argument tratează problema sufletului și a nemuririi sub aspect ontologic și este de o corectitudine formală care îl face de nerespins. El este formulat de Socrate ca răspuns la scepticismul lui Cebes, pentru care nici tăria sufletului, nici preexistența sa, nici esența sa divină dovedită nu constituiau argumente valide pentru nemurirea sufletului, ci doar implicau faptul că durează îndelung și că a existat undeva în Cosmos înaintea nașterii, un timp incalculabil. Pornind de la aserțiunea că niciodată un contrariu nu va fi propriul său contrariu, Socrate ajunge la enunțarea principiului contradicției în forma sa generală. În concordanță cu acesta, sufletul este cel care aduce viața în trup și el, fiind nemuritor, nu poate dispărea la apariția contrariului vieții, moartea, din moment ce nu o poate primi în el.

 

Concluzii

Problema nemuririi sufletului se înscrie firesc în viziunea de sorginte socratică a filosofiei privită ca melete thanatou – o pregătire stăruitoare în vederea morții. Prin modul în care Socrate a primit moartea, demonstrând o lăudabilă consecvență între principii și fapte (refuzând să fugă pentru a rămâne fidel principiului supunerii față de legile cetății, deși avea timpul și ajutorul necesar, prietenii săi oferindu-se să-l susțină în acest demers), filosoful atenian a știut să-și învețe discipolii și cum să moară, nu numai cum să trăiască. Tocmai de aceea, argumentele aduse de el în demonstrarea nemuririi sufletului au un surplus de credibilitate, învățătura sa fiind pecetluită cu sângele său, precum a făcut și Christos.
Dacă argumentele în favoarea preexistenței sufletului vor fi admise mai ușor de interlocutorii lui Socrate, cele în favoarea continuității lui după moartea trupului nu-i vor convinge pe deplin. Însă ceea ce câștigă atât discipolii lui, cât și nenumărații cititori de atunci încoace, din această încercare de justificare a nemuririi sufletului, este exercițiul gândirii unei asemenea teme și îmbogățirea sufletească care survine în urma chestionării sincere a opiniilor personale.
Concluzia la care ajunge Simmias este încă împărtășită de mulți oameni: în problema nemuririi sufletului este cu neputință sau foarte greu a se ajunge la certitudine și singura opțiune rămasă omului care vrea să creadă ceva este să-și aleagă o doctrină dintre cele existente care i se pare de necontestat, doctrină care să-l ajute să străbată mai ușor această viață și să primească mai liniștit ceasul morții. Este interesant că Simmias adaugă ca acest lucru este de preferat “de vreme ce drumul acesta nu ne este dat să-l facem în mai multă siguranță, cu mai puține primejdii, cu un mijloc mai trainic, cum ar fi acela al unei învățături divine” intuind astfel apariția unei învățături mai complete decât a lui Socrate, a unui învățături aduse de Fiul lui Dumnezeu.

sursa foto: deviantart.com
BIBLIOGRAFIE

Bres, Yvon, Psihologia lui Platon, Editura Humanitas, București, 2000
Copleston Frederick, Istoria Filosofiei, vol I, Editura ALL, București, 2008
Platon, Opere IV,  Editura Stiintifica si Encicopedica, Bucuresti, 1983
Platon, Phaidon sau Despre suflet, Editura Humanitas, București, 2006
Jung, C.G. Mysterium Coniunctionis, vol.2, Editura Trei, București, 2006 
Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia în Grecia Veche, Editura Albatros, București, 1984
Vlăduțescu Gheorghe, Ontologie și metafizică la greci. Platon, Editura Academiei Române, București, 2005

Daniela Deneanu

 

One thought on “Ideea de nemurire a sufletului în Phaidon

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.