În celebra sa carte De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu povestește, printre altele, despre relația de dragoste dintre tenorul celebru prin anii ’50, Cristian Vasile, și femeia care l-a inspirat în compunerea celebrei sale melodii Zaraza. Este vorba despre faptul că cei doi s-au îndrăgostit, au devenit un cuplu, iar Cristian a compus melodia care imortalizează povestea lor de dragoste, melodie [youtube height=”300″ width=”500″]https://www.youtube.com/watch?v=PS6PD7XL29s[/youtube]
care a avut un succes atât de mare încât rivalul său Zavaidoc, alt cântăreț talentat al acelor vremuri, ar fi devenit extrem de gelos pe el.
Acest Zavaidoc, în versiunea lui Cărtărescu, ar fi fost autorul moral al uciderii Zarazei într-un mod cumplit (gâtul i-ar fi fost tăiat de la o ureche la alta) de către ceea ce părea un cerșetor invalid la prima vedere, dar care a dispărut alergând cât îl țineau picioarele pe cheiurile Dâmboviței după săvârșirea crimei. Inițial, el ar fi vrut să-l suprime chiar pe Cristian Vasile, însă cum ucigașul plătit era la rândul său un mare admirator al cântărețului, s-a hotărât uciderea concubinei sale.
De atâta durere, Cristian Vasile încearcă să se sinucidă înghițând terebentină, dar nu reușește decât să-și ardă coardele vocale, acelea cu care o făcuse celebră pe Zaraza, pedepsindu-se astfel pentru vina de a fi adus-o în atenția ucigașilor și de a fi murit în locul său. Legenda mai spune și că, înnebunit de durere, cântărețul ar fi mâncat cenușa Zarazei linguriță cu linguriță.
Povestea pare veridică la prima vedere, dat fiind că scriitorul folosește locuri, nume și evenimente reale din epoca interbelică. Procedeul este unul obișnuit în lumea scriitoricească și nu i se poate imputa nerespectarea realității, din moment ce autorul nici nu pretinde a fi altceva decât scriitor de ficțiune.
Tocmai de aceea, acuzația publică de misogin cu care s-a ales de pe urma acestei cărți din partea unui psihanalist nu este una întemeiată pe realitatea psihică a autorului. Ca să nu mai zic că sunt și povestiri în această carte în care se vede apreciere, respect și admirație față de femei, deci chiar dacă ar fi fost cazul să fie judecat numai prin prisma acestei cărți, tot nu ar fi meritat eticheta de misogin, așa că putem presupune lejer că psihanalistul respectiv își proiectează propriul misoginism asupra scriitorului.
Mi-am dat seama că în această carte este multă ficțiune în momentul în care Mircea Cărtărescu își povestește prima sa experiență sexuală, care este diferită de ceea ce povestea în Travesti cu privire la același subiect. Poate fabulează în ambele scrieri, poate doar una este adevărată, acest lucru nu vom ști și, de fapt, nici nu e important să știm. Omul nu a pretins că-și scrie biografia acolo, deci ar fi cazul s-o lăsăm mai moale spre deloc cu etichetele puse pe persoana reală.
Întorcându-ne la Zaraza și sfârșitul ei tragic în viziunea lui Cărtărescu, aș putea adăuga că deplasarea urii asupra persoanelor din anturajul apropiat celui care este urât este un mecanism de apărare des întâlnit în viața reală. Acest mecanism este de obicei dezvoltat în primul stadiu genital (între 2 și 6 ani) și presupune deplasarea și cultivarea unor sentimente față de o cu totul altă persoană decât cea care le-a generat. După cum aflăm din Travesti, Mircea Cărtărescu are cunoștințe solide din domeniul psihologiei, deși acolo personajul principal nu poate fi ajutat cu ajutorul psihanalizei, cât să poată imagina o poveste atât de veridică.
O singură scăpare are scriitorul sau mai bine bis un singur punct slab are ficțiunea sa: amintirea caracterului real a lui Zavaidoc, presupusul autor moral, nu este umbrită de nimic care să facă cititorul să “muște” momeala și să-l creadă în stare de așa ceva.
