Lansare de carte: Am fost rivalul regelui

Colega mea de bancă din şcoala generală era mare fană Emil Hossu prin clasa a VII-a. Fană e puţin spus totuşi, fata era îndrăgostită lulea şi îl diviniza de-a dreptul. Nu era pauză în care să nu-mi arate poza lui şi să-mi spună pentru a mia oară nişte chestii despre el aflate din reviste de  mâna a treia, lucruri care pe mine mă enervau la culme, fiindcă iroseam bunătate de pauze cu Hossu al ei, în loc să jucăm şotron. Cum şi celelalte prietene au început să-şi lege colţul inimii de câte un actor, muzician, secretar de partid (…:)), mi-am zis că ar fi cazul să-mi aleg şi eu un obiect de adorat, ca să intru în rândul lumii şi să am despre cine vorbi. Şi l-am ales pe Dichiseanu. Mi s-a părut mie ceva mai urâţel atunci, cu o gură cam mare şi tăiată ca din topor, aşa că mi-am zis să fac pomană şi să-l plac, aşa ca să-i dreg feng-shuiu. Habar nu aveam pe vremea aceea că el credea că e rivalul regelui Carlos al Spaniei pentru o privire de-a lui Montiel, că-l lăsam baltă una-două. Doar mai erau atâţia “oropsiţi ai sorţii” :))))) pe care puteam să pun ochii: un Adrian Pintea preocupat probabil de strungareaţa sa simpatica de altfel, mai era Mircea Albulescu pe care-l credeam complexat de sprâncenele sale amazoniene, chiar şi despre Colea Răutu gândeam că trebuie să se consume că are o gură….generoasă!

Seara aceasta, Ion Dichiseanu şi-a lansat cartea cu titlul puţin cam prea pretenţios, Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, la librăria Humanitas din Cişmigiu şi am dat fuga să-l văd în carne şi oase şi să-i văd ochii. Eu cred în vorba aceea, ochii sunt oglinda sufletului, aşa că am plecat chitită să văd cum priveşte Dichiseanu şi mai ales cum MĂ priveşte. Mi-am spălat şi părul special pentru el, cum să ceri autograf lui Duchiseanu şi să n-ai părul proaspăt spălat??

Dar, după cum e vorba din bătrâni: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, aşa a fost şi lansarea asta. În primul rând nu i-am putut vedea deloc ochii. A stat tot timpul cu nişte ochelari întunecaţi, deşi nici afară nu s-ar fi justificat prezenţa lor, nicidecum în librărie, şi nu s-a scuzat că are conjunctivită în cele 2-3 minute cât şi-a ţinut mini-discursul. Şi atunci de ce nu şi-a scos ochelarii?

În al doilea rând, nu ne-a onorat cu nicio poveste picantă (sau nu), nada de nada, câteva cuvinte acolo, mai mult scuze că  …nu le are cu vorbitul în public! Şi de ce a venit dacă nu vrea să spună nimic?

Pe urmă, în cele câteva pagini din Am fost rivalul regelui pe care le-am frunzărit cât vorbea regizorul Laurenţiu Damian, am citit atâtea laude de sine….zaharisite de tot, da rău de tot, că mi s-a aplecat şi-am renunţat la carte. Nu zic, toţi ne mai lăudăm din când în când, dar come on, nu  aşa de grosolan. Printre altele, cică cei din vremea lui Ceauşescu trebuiau să-i facă lui Dichi statuie pentru modul în care a reprezentat România în afară, că vorbea cum trebuia şi cât trebuia şi ce trebuia. Şi citeam asta tocmai când se scuza că nu poate vorbi în public în limba lui maternă în faţa unor oameni obişnuiţi din Bucureşti. Oricât mi-am chinuit imaginaţia pe urmă, nu am putut să făuresc o scenă credibilă în care Dichiseanu este în mijlocul unor persoane importante ale cinematografiei internaţionale şi vorbeşte fluent limba engleză, spunând, stăpân pe sine, lucruri care pun România comunistă într-o lumină atât de bună încât merită …statuie pentru asta. N-am putut şi pace!

Mai este un aspect care mă deranjează: Ion Dichiseanu scrie despre povestea de dragoste dintre el şi Sara Montiel abia la 3 ani după moartea actriţei. Ce e adevărat şi ce e doar laudă în relatarea lui doar el ştie, căci Sarita nu mai are cum să confirme sau să infirme ceva. Dar de ce nu şi-a pus Dichiseanu memoriile pe hârtie cu mult înainte de maortea ei, dacă aşa de mult l-a marcat experienţa aceasta? Ca să aibă şi Montiel un cuvânt de spus şi să auzim şi versiunea ei. Altfel, vorba lui Dorel către Gigel: auzi, dar ea ştie că vorbeşti cu ea?