Cum arată orasul meu fantomă

Dacă aș descoperi un oraș fantomă, acesta ar avea câte un cartier pentru fiecare din cărțile mele preferate și ar fi locuit de personajele cărților, normal, împreună cu Demiurgul lor. Nu de alta, dar mi se pare corect să aibă posibilitatea de a comunica cu creatorul care i-a făcut după chipul și proiecțiile lui și, poate, de a-i cere câte o înviere sau spălare de păcate, măcar la câteva capitole distanță, acolo, dacă nu chiar după câteva rânduri.

Ca o băgăreață profesionistă ce mă aflu, aș vizita zilnic câte un cartier, așa, de amorul curiozității mele native, și aș interveni fără remușcări în relațiile personajelor, schimbând p-ici, pe colea, prin punctele esențiale, cursul povestirii.  De exemplu, unul din romanele mele preferate este “Aniela” de H. Sienkiewicz. Pe fătuca asta, Aniela, pe care o simpatizez la culme, de altfel, aș băga-o în niște ședințe de dezvoltare personală și i-aș sugera să fie mai asertivă și să spună NU atunci când nu-i convine un lucru, în special când este vorba despre o decizie așa de importantă cum este măritișul pe viață cu un bărbat pe care nu-l iubește. Ca să nu mai zic că, dacă ar fi știut cum să refuze un act sexual nedorit, n-ar mai fi rămas gravidă și ar fi trăit fericită și-n ziua de azi, cel mai probabil cu iubitul ei de nota zece, Leon Ploszowski. Nici măcar o durere de cap la timpul potrivit n-a fost în stare să inventeze și asta e prea greu de înghițit, dacă mă întrebați pe mine. Va trebui să am o discuție serioasă cu Sienkiewicz ăsta, să nu se mai apuce, frate,  de scris povești de dragoste până nu face un curs serios de psihologie feminină.

Într-un alt cartier ar locui Anna Karenina cu ale ei probleme, mult îndulcite de chipeșul conte Vronsky. Ei bine, dacă personajul acesta ar arăta ca actorul care l-a interpretat, ceea ce nu mi se pare imposibil, drept să spun, m-aș da nițel la el cu niscaiva gânduri și dorințe vinovate, și zău dacă mi-ar păsa că Anna fierbe de gelozie. Să facă bine să se trateze dacă are asemenea simțiri nocive, fiindcă eu n-am de gând s-o menajez deloc. Tipul e pe gustul meu din toate punctele de vedere și nu concep să nu-mi încerc norocul. Oricum, la cât noroc am avut eu până acum, sunt șanse mari să rămână tot ea cu el. Nu că ea ar fi (mult) mai norocoasă în dragoste.

Cartierul “Marile Speranțe” este de departe preferatul meu, aici îmi beau cafeaua dis-de-dimineață și revin destul de des pentru un prânz bogat.  Speranțele și planurile mărețe au fost (și încă mai sunt)  felul principal al dejunului meu, tot la două-trei zile.  Am digerat atâtea mari speranțe la viața mea, că mă și mir că nu mi s-a aplecat până acum. Dar n-aș băga mâna în foc că arsurile de pe inimă, pardon, din capul pieptului, nu mi se trag de la ele. Tot ce e posibil, rămâne să mă caut.

În cartierul de la nord, “Marele Gatsby”, mi-aș face o apariție majestuoasă în fiecare seară la petrecerile date de așa un gentilom generos, dar în rest nu m-aș amesteca în rufele lor. Să și le spele între ei, nu votez cu niciunul. Marele Gatsby n-are gusturi la femei, dacă vreți să știți părerea mea, zău că m-a dezamăgit că s-a fixat pe flușturatica aia. Până și numele îi arată firea nestatornică, toată lumea știe că Margareta acu’ te iubește, acu’ nu te mai iubește, depinde pe ce petală se scoală. Eu aș fi însemnat o alegere mult mai inspirată, parol.

Cu totul altfel stau lucrurile în cartierul de vest, “Mândrie și prejudecată”, mai rar ai ocazia să asiști la un așa ping-pong de replici care mai de care mai bine țintite. Și ce castele și pajiști verzi, de mă apucă amețeala și invidia, nu alta! Mai deunăzi, pe cinstea mea dacă nu-mi venea să-mi trag și eu o răceală zdravănă, când m-am prins că acesta e prețul pentru un răsfăț de zile mari, de care eu nu prea am avut parte în ultima vreme, ca să fiu pe deplin sinceră.  Iar de Mr. Darcy, ce să spun, chiar face toți banii. L-am trecut pe lista mea de posibili împlinitori de mari speranțe, imediat după Vronsky și prințul Charles.

“O lume se destramă” este cartierul meu de  weekend în acest oraș fantomă. Ador să-mi petrec timpul liber printre oameni simpli, care nu știu multe, dar trăiesc din plin. Aici, totuși, n-aș intra fără un baston cu electroșocuri. Okonkwo nu e chiar bărbatul lângă care ai vrea să fii atunci când îl apucă demonii lui interiori, fără a avea un asemenea dispozitiv la tine. Scenele în care își caftește cu poftă sălbatică (pușchea pe limbă, era să zic sănătoasă!) muierile – și chiar copiii – m-au cutremurat de-a dreptul. Dar, pragmatică din fire, m-am adaptat rapid și mi-am deschis un magazinaș de articole de pus la punct bătăușii de femei. Sus am scris: “Comenteeeeeezi?! Mai ridică tu mâna o dată, să vezi cum o iei la gioale!”  Am cliente fidele din toate cele nouă sate ale tribului Ibo și chiar din îndepărtatul ținut Mbanio, nici nu mai trebuie să investesc în spoturi publicitare de acum.

Ei, aș avea multe de scris despre orașul meu fantomă, dat fiind că are nenumărate cartiere, care mai de care mai interesante. Dar, odată și odată, o femeie tot trebuie să tacă și să-și vadă de treburile ei, iar eu chiar nu vreau să-mi (mai) creez o reputație de “vorba-lungă, sărăcia omului”. Abia ce am scăpat de ea, după ce am încercat toate curele de tăcere despre care am auzit, indiferent cât de grețoase păreau. Pot să spun cu mâna pe inimă, totuși, că până n-am luat pastile de curmat cheful de a vorbi neîntrebată, nimic n-a dat rezultate. Dar despre asta vă povestesc cu altă ocazie. 🙂