Parmenides si căile cunoasterii

Situat între Heraclit din Efes – faţă de care se raportează antagonic – şi Empedocles, care i-a fost discipol, Parmenides ocupă un loc special printre filosofii presocratici, fiind primul filosof care-şi pune problema diferenţei dintre cunoaşterea senzorială şi cunoaşterea pe calea gândirii.

(1) Datele biografice cunoscute ale filosofului eleat sunt destul de sumare, dar suficiente pentru a face deducţii asupra factorilor favorizanţi ai dezvoltării sale spirituale ulterioare: se pare că s-a născut la Elea, în sudul Italiei, într-o familie nobilă (fiul al lui Pyres, dupa Teofrast), la începutul secolului a V-lea î.e.n.(în timpul celei de-a 69-a olimpiadă, dupa Diogene Laertios, adică în jur de 504-501 î.e.n.).

Originea sa aristocratică i-a adus un avantaj definitoriu pentru evoluţia sa intelectuală, deoarece i-a permis să studieze pe unii dintre filosofii presocratici de dinaintea sa, lucru ce va fi contribuit în mod esenţial la acea profunzime a gândirii cu totul neobişnuită pe care i-o atribuie mai tarziu Platon. Se zice că ar fi fost elevul lui Xenofan din Colofon, ale cărui învăţături pe de o parte şi le-a însuşit, dar pe de altă parte a avut o atitudine contrară lor, iar dupa Teofrast, a fost chiar discipol al lui Anaximandros din Milet, însă cel care a avut o înrâurire benefică asupra lui şi l-a îndreptat spre viaţa contemplativă a fost Ameinias, pitagoricianul fiul lui Diochaitas, care avea o fire nobilă, deşi se născuse într-o familie săracă. De asemenea, Diogene Laertius (IX, 21) spune că Parmenides a fost influenţat şi de gândirea pitagoreicilor care vedeau universul ca fiind matematic prin natura lui, lucru care, poate, a contribuit la alegerea versurilor hexametrice ca modalitate de expunere a concepţiei sale filosofice. A înfiinţat şcoala eleată, fundamentând şi argumentând în mod original şi cu un remarcabil talent de convingere principalele idei ale şcolii.

Printre discipolii săi s-au numărat Empedocles şi Zenon, cel din urmă propunându-şi să aducă argumente noi în sprijinul ideilor lui Parmenides. Favorinus în cartea a V-a a „Memorabilelorˮ îl prezintă ca având preocupări legate de astronomie, el fiind primul filosof care a avut un spirit de observaţie atât de neobişnuit, încât a reuşit să distingă cu mare acuitate că luceafărul de dimineaţă şi cel de seară sunt unul şi acelaşi.

Speusippos în cartea „Despre filosofiˮ afirmă despre Parmenides că ar fi conceput o legislaţie pe placul concetăţenilor sai, demostrând astfel native abilităţi juridice.

(2) Concepţiile filosofice şi opera. Parmenides se desprinde de tradiţia filosofiei în proză de până atunci, reprezentată de scrierile lui Anaximandros, Anaximene şi Heraclit, şi, deşi nu era un poet şi nu vădea înclinaţii artistice, decide să scrie în versuri hexametrice un poem intitulat „Despre Naturăˮ,din care au rămas numai 154 de versuri, cele mai multe din partea introductivă.

Cu toate că a fost acuzat că versurile sale sunt grosolane şi neinspirate, este de notat claritatea şi forţa cu care ştie să exprime raţionamente abstracte în versuri.

Tema fundamentală a poemului parmenidian este aceea a existentului, Holscher fiind cel care demonstrează că termenul grec folosit de Parmenides pentru a defini existentul are în vedere un subiect absolut, Seiendes “ceea ce este”.

Poemul incepe cu un prolog, după care este împărţit în două părţi: prima parte tratează despre calea adevarului şi a doua despre aparenţă, adică lumea iluziilor, a experienţelor senzoriale şi a opiniilor eronate asupra lor.

Prologul poemului este încărcat de simboluri mistice, ceea ce reclamă găsirea cu necesitate a unor modalităţi de interpretare, iar poetul afirmă că ceea ce va spune i-a fost revelat de către o Zeiţă în timpul unei călătorii magice într-un car tras de două iepe, condus de copilele Soarelui dincolo de porţile Zilei şi Nopţii, închise cu uşi grele ale căror chei alternative sunt păstrate de răzbunătoarea Justiţie.

În interpretarea lui Sextus, carul tras de iepe sunt pornirile iraţionale ale sufletului, iar copilele sunt senzaţiile, călătoria de dincolo de porţi, de la noapte la zi, simbolizează progresul de la ignoranţă şi eroare la lumina adevarului, un adevărat itinerar al cunoaşterii bazat pe demonstraţie logică şi negând observaţia empirică.

Zeiţa îi promite două genuri de cunoştinţe:

• adevărul despre realitate, dedus din premise considerate în întregime adevărate
• opiniile oamenilor care, fără îndoială, sunt false, dar pe care e necesar să le înveţe, totuşi.

Pentru a merge pe calea adevărului, trebuie pusă între paranteze orice cunoaştere căpătată prin intermediul simţurilor, pentru că nimic nu poate avea existenţă reală decât dacă poate fi gândit raţional. Simţurile numai facilitează un fel de introducere a omului în lumea obiectuală a cunoaşterii, aceasta fiind însă apanajul absolut al raţiunii.

Pentru Parmenides ceea ce este adevărat ar ţine de existenţă, iar ceea ce este fals de non-existenţă. Când afirmă despre un lucru că “este”, el are în minte ceva care poate fi gandit şi rostit, iar dacă ceva “este”, acelui lucru nu i se poate atribui o origine spunând “a fost”, nicio devenire spunând “va fi”. Fiinţa la Parmenide (esti) este ceea ce poate fi conceput, imaginat, gândit; este “nepieritoare, întreagă, neclintită şi fără capăt“, nenăscută, increată “nu provine, într-adevar, nici dintr-o fiinţă (caci altă fiinţă, înaintea ei, n-a fost) nici din nefiinţă (căci nefiinţă nu există)”, nu are un început, o evoluţie, un sfârşit – deci nu poate suferi un proces de devenire sau de transformare – este indivizibilă: “Nici divizibilă nu-i, pentru că e toată la fel: nici unde nu se află un mai mult ori un mai puţin în stare să-I împiedice continuitatea, ci toată e plină de fiinţă” şi este independentă de circumstanţe şi context. În ceea ce priveşte non-existenţa, dacă un lucru nu poate fi gândit şi nu se poate vorbi despre el în mod coerent, dacă nu poate fi descris, el nici nu există.

Parmenides arată în prima parte a fragmentelor că există trei metode de cercetare a adevărului:

1. metoda adevărului obiectiv, caracterizată prin coerenţă şi consistenţă, spune că toate lucrurile raţionale există, incluzând aici lucrurile care pot fi gândite şi vorbite, dar excluzând orice experienţă senzorială.
2. metoda inimaginabilă, care nu poate fi concepută.
3. metoda credinţei subiective, care prezinta punctul de vedere uman şi reprezintă doar o cale de a întelege pe ceilalţi dar şi pe sine. Deşi Parmenides acceptă ideea că în mod subiectiv putem percepe că unele lucruri pot să existe și altele să nu existe, el respinge categoric folosirea metodei subiective în aflarea adevărului obiectiv.

Parmenides crede despre pământ că este sferic şi asezat în mijlocul Universului şi că elementele primordiale ale lumii sunt focul şi pământul, dintre care focul împlineşte funcţia de creator, fiind elementul activ, iar pământul de materie, fiind element pasiv. El mai spune şi că pământul rămâne în echilibru deoarece nu are motiv să plece într-o parte sau alta. De asemenea, el mai afirmă că oamenii s-au născut din nămol şi că sufletul este acelaşi lucru cu inteligenţa, motiv pentru care atribuie şi animalelor o formă de inteligenţă. Opoziţia între cald şi rece capătă valenţe neaşteptate la acest filosof, prin asocierile cu femininul (caldul) şi masculinul (recele), dovedind o gândire raţională capabilă de asocieri abstracte.

(3) Concluzii. Prin temele pe care le pune în dezbatere, Parmenides se dovedeşte a fi un filosof de o importanţă crucială în rândul filosofilor presocratici, fiind primul care face distincţia dintre adevăr şi aparenţă, dintre existent şi nonexistent şi care pune problema cunoaşterii obiective.

Stabilind drept criteriu al adevărului raţiunea şi nu senzaţiile care pot fi înşelătoare, poate fi privit ca un precursor al gândirii carteziene: el nu se îndoieşte că există gândire, iar gândirea trebuie să aibă un obiect existent, deci în mod sigur ceva există. Dar cum orice există poate fi concept, ceea ce nu există nici nu poate fi conceput. Concluzia la care ajunge este imuabilitatea esenţială a lumii, sunt excluse naşterea şi moartea, apariţia şi dispariţia. Viziunea sa filosofică a modelat gândirea filosofilor care l-au succedat, cel mai important susţinător al său fiind Zenon din Elea.

Lecturarea versurilor sale este nu numai captivantă, stimulând în egală măsură raţiunea şi imaginaţia cititorului, dar şi provocatoare, datorită faptului că stârneşte dorinţa de a efectua o călătorie proprie pe „cărările nopţii şi ale zileiˮ.

BIBLIOGRAFIE:

Banu, Ion, Filosofia greacă până la Platon, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984

Bănşoiu, Ion, Filosofia preclasică greacă, Editura Paideia, Bucureşti, 2006

Morgan, Kathyn,  Myth and Philisophy from the Presocratics to Plato,   published by the Press Syndicate of the University of Cambridge, 2004

Daniela Deaconu