Consternare, lacrimi si multe întrebări chinuitoare

Dublul asasinat care a cutremurat România zilele acestea a depășit orice altă tragedie în gradul de violență și sadism. A omorî un copil cu sânge rece chiar în fața tatălui contrâns la neputința de a-l ajuta cu ceva,  întrece chiar și cruzimea animalică. Este greu de găsit o explicație rațională pentru extrema violență demonstrată de raportul necropsiei celor două victime, chiar dacă pentru abominabila crimă s-ar putea imagina câteva ipoteze (jaful, răzbunarea, poate ura?), și mintea noastră se blochează în fața unui asemenea tablou de neconceput.  Indiferent care au fost împrejurările vieții  care au condus la acest sfârșit tragic al pastorului bistrițean Adrian Blaga și al fiului său Timotei, oricare dintre noi putea fi în locul lor. După cum oricare ar fi putut fi în locul familiei care are în față o viață marcată de un traumatism greu de depășit.

Această constatare e înfiorătoare și ne aduce dureros aminte cât de fragilă și trecătoare e viața. Ne facem planuri și presupunem de la sine că vom trăi și vom avea destulă putere și sănătate să le ducem la îndeplinire, ca și cum ziua de mâine ne-ar fi fost făgăduită cu siguranță. Ne supărăm din lucruri mărunte și uităm că viața are o miză mult mai mare decât lucrurile efemere care ne ocupă aproape tot timpul. Spuneți sincer, când a fost ultima dată când v-ați luat timp să meditați, pur și simplu la ceea ce faceți, sau să încercați să vă puneți întrebări legate de rostul și sensul vieții voastre?

“Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îți aduci aminte de sfârșitul oricărui om, și cine trăiește își pune la inimă lucrul acesta. “(Ecl.7:2)

Tocmai am văzut câteva fotografii de la înmormântarea celor două victime (se vede unde, nu?) și nu m-am putut abține să nu plâng și să nu mă întreb de ce?! De ce a îngăduit Dumnezeu ca viața celor doi să fie curmată de o crimă atât de odioasă? Am găsit un răspuns pe undeva pe net că Dumnezeu la fel a privit și la Fiul Său, Isus Hristos,  când a fost omorât pe cruce și m-am înfiorat când am încercat să simt ce simțea Dumnezeu când privea răstignirea lui Hristos.  Am încercat să mă pun în șoșonii mamei și soției care și-a pierdut în aceeași zi singurul copil și soțul: mi s-au scurtcircuitat neuronii sau amigdala, mă rog, și nu am putut rezista decât câteva secunde, nici măcar un  minut.

Groaznic. Oribil. Insuportabil. Diabolic. Cum de poate un om să facă așa ceva altui om?!

S-a vehiculat pe la diverse posturi tv ideea că cel ce a făcut așa ceva nu poate fi decât o personalitate antisocială, cel puțin, sau un psihopat, poate chiar psihotic. În orice caz, bolnav mintal clar. Dar eu cred că este mai mult decât orice încadrare într-un diagnostic psihiatric, care ar fi mult prea blând indiferent de eticheta pusă.

Și totuși, care e explicația acestei agresivități fără măsură?  Să fie de vină deprivarea agresorului în copilărie și poate și  mai târziu, de afectivitate și o minimă bunăstare materială, așa cum sugerau Fairbain și  Winnicot secolul trecut? Să fi dus această deprivare la o stare de “anxietate de negândit” care s-a transformat în extremă violență la adresa unui Celuilalt care a fost mai favorizat de soartă?

Copilul caută să se sustragă pericolului de a exprima față de obiectul său atât afectele libidinale, cât și cele ce țin de agresivitate, folosind un maximum al agresivității pentru a atenua un maximum de nevoie libidinală. Astfel, el reduce volumul afectului, atât libidinal, cât și agresiv, solicitând o exprimare în exterior. (Fairbain, 1952)

 

Violența cu care a fost ucis Timotei Blaga sugerează posibilitatea ca ceea ce reprezenta el – un copil iubit de părinți, care se bucură de iubirea lor fără să o împartă cu cineva, din moment ce nu are frați, bine îngrijit, care cântă la chitară și e dus la cluburi sportive- să-i fi răscolit ucigașului amintiri dureroase ale unei copilării pline de privațiuni, fiindcă numai așa s-ar fi explicat furia cu care l-a lovit repetat în cap cu un corp contondent.

Poate că Timotei era și avea tot ceea nu fusese și nu avusese el, de aici ura și lipsa milei față de el. Nu e întâmplător faptul că tatăl său se ocupa tocmai de copiii abandonați, care mai mult ca sigur s-au atașat de el și l-au internalizat ca pe figura paternală semnificativă în viața lor, devenind cumva prin acest act frați cu Timotei, care trebuia să-l împartă cumva pe tata cu ei.

Între frații buni există uneori rivalități, mai mult sau mai puțin ascunse, e de așteptat ca și între unii din copiii din casele asociației pe care o coordona pastorul, și Timotei să fi existat gelozii și rivalități. Poate, oare, fi și acesta un punct de pornire a anchetei? Vom vedea.