Pisoarul lui Duchamp strikes again

Gestul luxemburghezei  Deborah de Robertis  a făcut înconjurul facebookului și deci al lumii. Nu e nevoie să călătorești sute și mii de kilometri azi ca să dai ocol lumii, e de ajuns să postezi ceva mai deocheat pe facebook și gata, ai ajuns buricul pământului. Plasată sub pictura lui Gustave Courbet,  Originea lumii, care expune nudul unei femei, artista – sau cel puțin așa se vrea – își expune organele genitale sub privirile unui public cam șocat la început, pe urmă încântat, altfel nu văd de ce o aplaudă și o fotografiază. Exhibiționiștii normali de prin parcuri sau pe unde mai găsesc tufișuri – nu că ar avea neapărat nevoie de ele – nu se bucură de același tratament. Dimpotrivă, sunt huiduiți și trimiși la poliție. Ei, aici are ceva în comun cu ei și artista aceasta, fiindcă dailymotion spune că și ea a ajuns la comisariat. 

Acum, ceea ce a făcut  această femeie este artă sau nu?

Gestul ei m-a dus cu mintea la pișoarul lui Duchamp, expus de artist ca un gest de revoltă la ideea de artă a vremii, dar care a fost declarat în 2004 cea mai influentă operă de artă. Duchamp a cumpărat un pișoar ordinar, l-a semnat R. Mutt 1917 și l-a expus  la expoziția anuală a Societății Artiștilor Independenți. Ceea ce a schimbat expunerea lui Duchamp a fost în primul rând percepția asupra artei, nemafiind privită de atunci numai ca produs al artistului, ci și ca alegere, concept. În noul curent, orice obiect, oricât de banal și inestetic ar fi, poate fi privit drept obiect de artă dacă este recontextualizat. Astfel, artistul poate alege un obiect care nu este făcut de el, dar pe care își poate pune semnătura, deci cumva trebuie să fie în proprietatea lui,  îl expune într-un muzeu și …gata arta! 

Oare?

Mă întreb dacă recunoașterea din 2004 arată că ne-am imbecilizat într-un secol sau am pierdut de tot simțul artei. Pentru că dacă definim drept artă tot ceea ce alege un oarecare, atunci orice om – și chiar animal – poate fi un artist, dacă expune obiectul respectiv într-o clădire ce are pretenția că găzduiește opere de artă. În acest sens, organul genital expus de Deborah de Robertis poate avea pretenția la statutul de artă, căci nu obiectul în sine trebuie privit drept artă. Însă conceptul expus de ea este prezent pretutindeni, nu numai la expoziția respectivă, așa că mă întreb dacă gestul ei nu va duce în timp la desființarea muzeelor de artă și la redefinirea conceptului de exhibiționism. De ce să închidem oameni care-și arată organele genitale în public sau să-i declarăm bolnavi psihic, când ei de fapt fac…. artă sub cerul liber? E sau nu permis așa ceva? 

Totuși, artista noastră – care evident s-a inspirat din gestul lui Marcel Duchamp și a expus drept artă ceva ce n-a produs ea însăși – ar trebui să ia în considerare că în timp riscă acte de negație și vandalism de genul cărora la care a fost expus pișoarul lui Duchamp. În 1999, Bjorn Kjelltoft a urinat în pișoarul  expus în Stockholm. I s-a părut omului că invită la așa ceva. Și n-a fost singurul. În 2006, artistul Pierre Pinoncelli a lovit cu ciocanul pișoarul, după ce urinase în el cu ani înainte. Nu vreau să-mi imaginez pe cineva care să dea curs vreodată “invitației” operei luxemburghezei,  în caz că aceasta va continua să-și expună “opera” și pe la alte expoziții.