Povestea unei criminale

În cartea Legături de sânge cu subtitlul Povestea Ioanei, apărută la editura Polirom în 2013, Aurora Liiceanu își propune să găsească acele trăsături de personalitate 

care fac diferența dintre un criminal și un om normal, precum și modul de formare a acestora având drept material de studiu o criminală, Ioana sau Biba, pe care o vizitează după ce aceasta este eliberată din închisoare. 

Înainte de a trece mai departe, vreau numai să precizez că și psihologul dezvăluie ceva din interioritatea lui atunci când alege o anumită ramură a psihologiei sau scrie despre un anumit subiect, la fel ca orice alt scriitor. Cu alte cuvinte, subiectul ales nu este ales niciodată la întâmplare, iar ramura în care profesează un psiholog poate dezvălui anumite tendințe reprimate sau refulate ale sale. Dacă alegerea profesiei de medic stomatolog sau chirurg, de exemplu, dezvăluie uneori o agresivitate sublimată, la fel se întâmplă și cu cea de psiholog criminalist. 

Ioana sau Biba – pe numele sub care este cunoscută în familia și satul natal – l-a omorât cu o furcă pe fratele ei mai mare. Pentru că o furase, după ce ea îl ajutase în nenumărate rânduri. Este oare acesta un motiv suficient pentru a justifica o crimă de genul celei comise de Biba? Clar că nu, de aceea psihologul Aurora Liiceanu caută motivele în structura ei de personalitate. Suferă Biba de tulburare de personalitate de tip borderline? Din carte reiese că da, deși termenul folosit de Liiceanu este cel de personalitate la limită. Este Ioana psihopată și/sau sociopată? Da.  Totuși, tulburarea de personalitate și de caracter nu justifică crima. Există multe persoane care pot fi descrise astfel și totuși nu sunt criminale. Nici măcar familia disfuncțională și sărăcia lucie în care a crescut Biba nu explică cum de a ajuns aceasta să-și ucidă propriul frate, după ce ani la rând i-a crescut fetele rămase orfane de mamă și după ce l-a luat la ea în casă, oferindu-i și hrană, nu numai adăpost, atunci când acesta fusese alungat din casa celei de-a doua soții. Acum să nu vă imaginați că Mortul, așa cum este denumit de Biba însăși, era vreun sfânt, nu, toată viața lui fusese un bețiv, bătăuș, un obișnuit al pușcăriilor. Ne învârtim într-un cerc aflat oarecum la limita societății și tocmai de aceea cazul Bibei nu mi se pare chiar interesant. Mult mai provocator mi s-ar părea să citesc despre cazul învățătoarei care se bucura de o reputație bună în mijlocul comunității și totuși nu a ezitat să-și ucidă mama cu 150 lovituri de cuțit. Acolo provocare să găsești explicații psihologice și sociologice. 

La un moment dat, în Legături de sânge se atinge și problema feminității și masculinității și a predilecției trăsăturilor masculine în profilul criminalului, indiferent de sexul acestuia. 

Dar teoreticienii poststructuraliști ai genului resping noțiunea de diferențe fixe între masculin și feminin, susținând că nu există caracteristici esențiale, biologice sau de alt tip, care să aparțină exclusiv femeii sau bărbatului. Există, în fond, subiectivități feminine și masculine care ar putea fi asociate atât femeilor, cât și bărbaților. Așa că femeile și bărbații nu sunt categorii net separabile sau discrete. Subiectivitatea este multiplă, fluidă și trecerea dintr-o parte în alta între bărbat și femeie este o realitate. Normele de feminitate nu sunt îndeplinite de toate femeile și nici bărbații nu sunt chiar bărbați întru totul. Astfel, femeile care omoară deschid o prăpastie între ceea ce fac ele și ceea ce credem noi că face și este o femeie.

Femeia masculină este cea care ucide, pentru că nu este realmente femeie și pentru că are mai mult caracteristici masculine…Literatura de specialitate ne lasă să credem că masculinizarea criminalei este asociată mai mult lesbienelor. Lesbienelor, evident, nu tuturor, masculinitatea le aduce o notă de patologie. 

Ultima afirmație mi se pare foarte hazardată, ca să nu zic discriminatorie, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui psiholog, de aceea ar fi fost foarte indicat (și etic!) ca Aurora Liiceanu să indice și sursele din literatura de specialitate. 

Foarte interesante mi s-au părut relatările despre viața și relațiile care se stabilesc între femei în închisoare. Puterea fizică și pachetele primite de acasă generează o adevărată împărțire pe clase, de parcă acolo unde se intră fără nimic societatea se clădește după o matrice arhaică. La un moment dat, Aurora Liiceanu chiar face trimitere la povestea lui Abel și Cain:

Legenda spune că noi, oamenii, ne tragem din Cain, cel pedepsit și alungat de Dumnezeu. Cain și Abel reprezintă în diverse culturi tema fratricidului, care apare în Geneză și este considerat prima crimă comisă de un om. 

Aș vrea să precizez aici că legenda vorbește și despre un alt fiu al lui Adam și al Evei:

• Adam s-a împreunat iarăși cu nevastă-sa; ea a născut un fiu și i-a pus numele Set; “căci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” (Fac.4:25)

Iar probabilitatea ca omenirea să se fi tras și din Set – mai ales că a trăit 912 ani – nu numai din Cain e foarte mare, right?!

Nu închei această mini-recenzie până nu mă mir și online: cum se face că în această carte verbul a voi se conjugă vroia și nu voia la persoana a III-a singular?