Proges în ritm de basm

Nimic nu m-ar fi putut smulge din fața televizorului la 19.20 când urmau desenele animate cu Mihaela și Azorel. Cum pe vremea copilăriei mele nu existau alte emisiuni interesante la ora aceea (nici după!), nu exista nici concurență pe canale, așa că nu trebuia să ajung la strigăte și alte manifestări de genul pentru a avea prioritate. Și oricum, ca să schimbe cineva canalul, cum nu exista nici telecomandă, ar fi trebuit să treacă peste mine la propriu, fiindcă stăteam aproape lipită de ecran. Curioasă din fire cum eram, după o vreme am vrut să știu unde se ascund Mihaela și Azorel până le vine rândul să apară pe ecran, iar mintea mea de atunci m-a dus la ideea că trebuie să fie ascunși pe undeva prin carcasa televizorului, dat fiind că era destul de generoasă încât să-mi închipui că păpușica umblătoare și cățelul ei de jucărie ar fi avut loc. Așa că am început o inspecție amănunțită căutând mai ales ușa de intrare în TV. Norocul meu a fost că pe televizor ai mei ținueau un butoiaș de lemn cu ceva păhărele pe lângă – îl aduseseră de prin excursii – și chiar dacă l-am dărâmat și a căzut pe jos, n-a fost nicio pagubă. Vecina și prietena mea, Rodica, însă, n-a fost atât de norocoasă, iar când a tras mileul de pe televizorul lor, peștele de sticlă de pe el s-a făcut țăndări. Cum a reacționat mama ei, tanti Profira, s-a auzit pe toată ulița așa de tare, de credeam că i s-a întâmplat ceva rău Rodicăi, cine știe, poate ea îi găsise și Azorel a mușcat-o d-un picior. 

Mai târziu, televizorul nostru alb-negru a fost prilejul multor socializări offline fiindcă în casa noastră se adunau toți vecinii să vadă Dallas, de departe cel mai popular serial pentru toată strada noastră. După fiecare episod urma o dezbatere aprinsă care uneori se lăsa și cu pariuri pe bani adevărați (nu din frunze ca ai mei și ai Rodicăi) cu privire la cum urmau să se desfășoare lucrurile în serialul următor. J.R. moare sau scapă? Pamela se desparte de Bobby sau nu? Află Sue Ellen că a înșelat-o J.R.? Și mai amuzant a fost când au început să se strige pe numele personajelor din serial. Vecinul Gogu era Bobby fiindcă avea o freză ca a lui, cel din vale era Jock fiindcă era mai serios, vecina de vis a vis era Sue Ellen, fiindcă venea cu ceva tărie pentru măsele la aceste întâlniri. Totuși, nimeni  n-a bănuit că tocmai eu eram Pamela. 

Ai mei nu au avut televizor color până după revoluție (sau ce-o fi fost). Când a apărut colorul inițial, pe vremea comunismului, era nu numai scump, dar se zvonea că trebuie să ai și niște pile undeva ca să ai dreptul să ai așa ceva. Erau puține și nu se vindau oricui, ci întâi și întâi slujitorilor fideli ai partidului. Se auzeau șoapte înfundate că o categorie (mai blamată, o știți voi) avea sigur televizor color, iar cum auzeai că cineva are, imediat îți controlai discursul, până și pe cel interior. Paza bună trecea primejdia rea. După căderea regimului, primul lucru pe care l-am luat în noua democrație a fost desigur, un TV color de toată frumusețea. A fost un Samsung dacă nu mă-nșel și multă vreme am rămas fascinată de canalul MTV, mi se părea așa mișto (nu era moda lui cool atunci) să-i și văd pe artiști în timp ce interpretează piesele. Mărturisesc că am văzut și câteva telenovele pe vremea aceea, până când am realizat că nu e mare diferență între temele abordate, dar cel mai mult m-au atras filmele americane. Descopeream în ele o altă Americă decât cea pe care o văzusem în Dallas și nu mi se părea neapărat mai frumoasă. 

Pe urma a urmat perioada LCD-urilor și la început mi se păreau atât de anorexice de credeam că se vor strica destul de repede și nimeni nu va fi în stare să le repare. Cine să poată să umble într-un televizor gros cât o scândurică? O vreme am rezistat eroic șarmului lor incontestabil, dar când am văzut că nu au de gând să intre curând în concediu medical și că toată lumea e mulțumită de ele, am cedat ispitei și am luat și eu unul, iar bătrânul Samsung a trecut în dormitor. Ce pot să mai zic, îl am și în ziua de azi și l-am folosit la greu cam pe toate canalele. N-aș avea motive obiective să-l înlocuiesc, dar de când am dat cu ochii de un super-televizor mi s-au cam clătinat principiile de fidelitate absolută. Nu numai că are și funcție de căutare universală, ochelari 3D care merg fără baterie, dar aș putea înregistra serialul preferat pentru a-l urmări atunci când am timp și chef. Adică la ora cafelei de dimineață, ca să-ncep ziua binedispusă. 

Trebuie să recunosc că nu am prevăzut că tehnologia va avansa până la stadiul acesta, să poți vorbi la capătul lumii cu cineva drag sau total necunoscut, să socializezi online cu mai multe persoane într-o săptămână decât pe vremuri într-un an și asta fără să te miști un pas în afara casei. Deja încep să mă gândesc oare ce vor fi capabile să facă televizoarele peste 10-20 ani? Că dacă zic 50 ar trebui să vorbesc deja despre cum vor funcționa pe Marte.