Recenzie de carte: Jurnalul Annei Frank

sursa: annefrank.org

Evit să citesc jurnalele personale publicate dintr-un motiv simplu și evident: la urma urmei, cât de sincer cu sine însuși poate fi autorul unui jurnal scris cu intenția de a fi publicat și citit de cât mai mulți cititori? Chiar dacă și-ar propune să se țină cât mai aproape de realitate, nimeni nu poate scăpa influenței gândului că se adresează unei mulțimi, iar întâmplările sau gândurile intime sunt triate mai mult sau mai puțin conștient în funcție de scopul propus.

Există în om o tendință naturală de a se prezenta cât mai bine în fața celorlalți oameni, de a părea cât mai interesant, original, plăcut, de a scoate la iveală mai ales părțile bune ale sale și de a ascunde pe cele indezirabile, iar un jurnal scris cu intenția de a fi publicat nu face decât să exacerbeze această înclinație naturală. 

Lucrurile nu stau așa cu jurnalul Annei Frank, o fetiță evreică de numai 13 ani care a trăit în Amsterdam în perioada celui de-al doilea război mondial și care a început să scrie un jurnal numai pentru ea. Caietul tip jurnal pe care l-a primit cadou pe 12 iunie 1942, la împlinirea vârstei de 13 ani avea să-i influențeze destinul într-un mod imposibil de prevăzut la data respectivă.  

La scurtă vreme după ce a început să-și noteze cele mai intime gânduri în jurnalul ei a izbucnit războiul, iar familia ei a fost nevoită să se ascundă într-o parte a casei, numită anexa, pentru a evita deportarea. Intrarea era camuflată cu o bibliotecă.

Anne Frank descrie cu acuratețe stilul de viață din anexă, cu toate neajunsurile și frustrările lor zilnice. Are un stil vivid, captivant, trebuie să-ți aduci aminte că toată cartea este opera unui copil, pentru că altfel ai impresia că citești un roman de un scriitor deja consacrat. Dacă ar fi supraviețuit ororilor deportării, cu siguranță ar fi ajuns o scriitoare celebră care ne-ar fi încântat cu scrierile ei.

Jurnalul nu este numai despre viața a două familii de evrei în ascunzătoarea lor, ci și despre perioada de revoltă și mari frământări care caracterizează perioada adolescenței. Anne devine rebelă și răspunde urât mamei ei, fază prin care trec aproape toți adolescenții, de asemenea suntem martorii primilor fiori ai iubirii adolescentine.

Ceea ce m-a frapat destul de tare a fost faptul că fetele, Anne si Margot sora ei, au continuat să învețe după manuale vechi, chiar și în condițiile acelea. Anne studiază și este chiar pasionată de mitologie și de arborele genealogic al familiei regale, iubește lectura și istoria artei (dar urăște algebra și geometria) și colecționează poze cu vedete de film.

Gradul de optimism că vor supraviețui este destul de ridicat, în ciuda unor momente deprimante pe care le încearcă aproape toți locatarii anexei. Însemnările ei arată un grad de maturitate, inteligență și independență la care mulți adulți nu ajung în tot cursul vieții lor. La vârsta la care cei mai mulți copii au preocupări copilărești, superficiale, Anne debordează de  planuri, dorințe și o înțelegere aproape matură a ființei umane și lumii în care trăiește. Impulsivă din fire (probabil că avea un temperament sanguino-coleric) făcea și spunea uneori lucruri pe care le regreta după un timp. Însă capacitatea ei de a se autoanaliza și de a-și recunoaște greșelile este impresionantă, poate și izolarea a contribuit la o capacitate crescută de orientare spre sine și viața interioară.

Un hohot de râs pe cinste ar ajuta mai mult decât zece pastile cu valeriană, dar noi aproape că am uitat să râdem. Uneori mi-e teamă să nu-mi înţepenească faţa şi să-mi apară cute în jurul gurii de-atâta seriozitate.

Ajungi să cunoști bine oamenii abia după ce te-ai certat zdravăn cu ei o dată. Abia atunci poți să le judeci caracterul.

Este mai ușor și să-ţi împărtășești sentimentele în șoaptă decât să le trâmbiţezi în gura mare.

Când scriu, mă eliberez de tot, îmi dispare tristeţea, îmi renaște curajul. Dar, și asta e marea întrebare, voi fi vreodată în stare să scriu ceva important, voi deveni vreodată jurnalistă și scriitoare?

Femeile sunt niște soldaţi care luptă și suferă pentru supravieţuirea omenirii, mult mai viteji, mult mai curajoși decât numeroșii eroi ai libertăţii cu gura lor mare!

Este într- adevăr o calitate faptul că nu mă las influenţată? Este bine că urmez aproape exclusiv calea dictată de propria- mi conștiinţă?

Mi- am imaginat deseori ce minunat ar fi să- mi acorde cineva încrederea lui, dar acum, când am ajuns în acest punct, abia acum văd ce dificil este să gândești cu gândurile celuilalt și- apoi să găsești singurul răspuns corect.

Părinţii nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitivă a propriului caracter răspunde fiecare în parte.

Să meriţi fericirea înseamnă să muncești pentru ea și să faci bine, nu să faci speculă și să fii leneș.

Asta-i dificultatea timpului nostru: idealurile, visele, speranţele frumoase nici nu apucă să apară bine, și numaidecât sunt lovite de realitatea atroce și distruse cu totul.

Ce frumoși și buni ar fi toţi oamenii dacă, în fiecare seară, înainte de culcare, și- ar rememora întâmplările zilei și apoi ar analiza cu atenţie ce a fost bun și ce a fost rău în ce- au făcut.

Involuntar, încerci atunci în fiecare zi din nou să te îndrepţi și, după o vreme, bineînţeles că progresele vor fi însemnate. Oricine se poate folosi de metoda asta, nu costă nimic și este cu siguranţă foarte folositoare. Căci cine încă nu știe trebuie să înveţe și să afle: „O conștiinţă împăcată te face puternic! (fragmente din Jurnalul Annei Frank)

Jurnalul va fi publicat la câțiva ani după război de singurul supraviețuitor, tatăl lui Anne, cu care avea o legătură specială.  Inițial, tatăl ei a eliminat unele pasaje foarte intime, cu conotație sexuală și pe cele care prejudiciau imaginea familiei, însă ulterior toate însemnările au fost publicate integral.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.