Filosofia elaborează concepția generală asupra realului nu din considerente pur cognitive, dintr-o simplă curiozitate intelectuală, ci pentru a determina locul şi rostul omului în lume, statutul său de fiinţă creatoare de cultură și pentru a răspunde astfel marilor întrebări, specific filosofice, privind conditia umană. Asemenea întrebări știința nu şi le pune, şi ele nici nu pot primi o rezolvare definitivă şi general valabilă. Filosofia, în schimb, nu poate exista fără a-şi pune asemenea întrebări. […]
Dar punîndu-şi aceste întrebări privind condiția umană, privind sensul vieții omului, filosofia întreprinde aprecierea valorică a realului, raportează realitatea la om. Astfel, filosofia nu este numai cunoaştere, ci şi atitudine față de realitate. Ea implică reacţia axiologică a conştiinței umane integrale în fața totalității realului. Această atitudine sau reacție axiologică se exprimă în judecăți de valoare, în elaborarea cărora intervine nu numai raţiunea omului, ci ansamblul fiinţei sale, inclusiv latura sa emoționaIă, afectivă. Concepută sub aspectul său de reacție axiologică în faţa realului, filosofia nu poate face abstracție de subiectivitatea umană, de universul interior al omului, de frămîntările conştiinţei omeneşti.
Victor Colțescu, Istoria Filosofiei
