Se poate vorbi despre o etică a suicidului?

sursa: theblaze.com
sursa: theblaze.com

Ieri în jurul orei 11 încă un tânăr a încercat să se sinucidă aruncându-se înaintea metroului pe ruta Dristor 2 – Republica. Din fericire sau la fel de mult poate fi din nefericire, tânărul nu a murit, ci a fost salvat, deși e rănit grav la picioare și mâini. Ceea ce înseamnă zile și luni chinuitoare de spitalizare și operații,  în urma cărora ar putea să rămână invalid pe viață. Dacă tânărul nu a găsit motiv să rămână în viață atunci când era întreg, cum și-ar mai putea găsi o motivație de a trăi invalid fiind?

Dincolo de considerațiile și problemele care-l privesc pe el personal, tentativa lui s-a intersectat cu necesitatea mea stringentă de a ajunge la timp pentru a preda o lucrare și pentru asta aveam nevoie ca metroul să fie în stația Unirii la timp. Așa cum era de obicei. Ieri nu și-a respectat agenda de lucru, așa că am așteptat împreună cu o mulțime de oameni pe peron timp de 40 minute (atât am așteptat eu, nu știu alții care au sosit mai devreme ca mine în stație) în zadar, doar ca să mai auzim din când în când scuzele lucrătorilor de la Metrorex cum că au întrerupt circulația pe ruta respectivă din cauza unei tentative de suicid.

Nu numai eu, ci și alții fierbeau de nerăbdare, gândindu-ne fiecare la cum ne vom descurca cu pierderile personale cauzate de această întârziere. Un bărbat, săracul, trebuia să fie în sala unde se judeca cazul lui – vorbea la telefon despre asta. Nu cred că judecătorul i-a amânat dosarul fiindcă un tânăr s-a sinucis exact pe ruta de care avea nevoie pentru a ajunge unde trebuia. Patrulând de colo-colo în așteptarea trenului, mi-am adus aminte de un comentariu citit pe un site unde se anunțase o sinucidere tot la metrou. Era vorba despre indignarea unui cetățean cum că sinucigașul i-a încurcat (și lui) ziua și că ar trebui să fi dat dovadă de bun simț și să se sinucidă în altă parte și în alt mod, în așa fel încât să nu încurce alte persoane care n-ar trebui să sufere din cauza gestului lui. Imediat a fost apostrofat de alți comentatori, cum că un om și-a pierdut viața și lui îi arde de faptul că risca să-ți piardă serviciul fiindcă nu mai ajungea la timp. Eh, una e să te gândești la asta din vârful fotoliului și alta e să aștepți nerăbdător pe peron. Și ca să fim sinceri, mor zeci sau sute de oameni în fiecare secundă pe tot globul. Sau poate mii.

Și acum, pe bune, hai să vedem dacă s-ar putea vorbi de o etică a suicidului. Ar trebui cei care încearcă să-și ia viața să se gândească la semenii lor care nu-și pun în practică gândurile negre și întrebările de genul: La ce rost să mai faci umbră pământului când e atâta suferință pe cap de locuitor? și să țină cont de ei atunci când își aleg modalitatea prin care părăsesc lumea asta, în așa fel încât să nu le strice ziua și să nu-i lase traumatizați pe viață pentru “spectacolul” la care sunt obligați să asiste?

Noi ca noi, cei care doar am așteptat un tren în altă stație, dar mă gândesc cu groază ce trebuie să fi simțit cei care au asistat la scena aruncării înaintea metroului și chiar după? Oare mecanicul cum a trăit momentul neputinței de a opri trenul ca să nu-l strivească pe sinucigaș? Și cum va scăpa de imaginea oribilă care-l va însoți tot restul vieții? Îi plătește cineva ședințe de psihoterapie ca să scape de trauma asta? Dar oamenilor de pe peron? 

12 thoughts on “Se poate vorbi despre o etică a suicidului?

  1. Ar putea rezulta un… paradox: cel ramas infirm sa ajunga sa iubeasca viata, sa o pretuiasca sau doar sa… fie satisfacut ca are motive sa-si planga de mila si sa fie mai mereu in centrul atentiei – “mecanismele” care se declanseaza in creierul uman greu mai sunt de descifrat si, desi creierele sunt aproape la fel la toti oamenii, “mecanismele” difera radical de la un om la altul…

    Categoric, nu se poate vorbi despre etica in caz de suicid… Adica, se poate vorbi, dar degeaba. Nu se cunoaste “mecanismul” care-i determina pe oameni sa treaca la actul sinuciderii (supozitii sunt, desigur, dar nu certitudini). Ceea ce e in mintea unuia in acel moment crucial e diferit de ceea ce in mintea altuia aflat la un astfel de moment.
    Cei cu tentative esuate spun, fiecare, cam altceva… In plus, e posibil ca cei care au esuat sa nu-si fi dorit cu adevarat sa moara ci doar sa atraga atentia…

    1. Cei mai mulți sinucigași au tulburare depresivă majoră și gândul (și eventual tentativa) de a-și curma viața face parte din simptomatologie. Ei sunt și cei care își anunță intenția, direct sau indirect. O fostă colegă care s-a sinucis la 29 ani a scris cu săptămâni înainte pe pagina de facebook, a vorbit cu prietenele ei apropiate despre asta… și tot a făcut-o în final.
      Mai sunt cei care o fac pe negândite, dintr-un impuls de moment, ei sunt cei care s-ar bucura de viață într-adevăr dacă ar rata gestul.

      Cred că la unii dintre ei -ar putea vorbi despre formă de etică, mai ales la cei care merg și se spânzură prin păduri, de exemplu. E un gest extrem de intim, totuși, eu așa îl văd, și ca atare ar trebui făcut în intimitate. Cred că cei care aleg spațiile publice la ore de vîrf au un grad ridicat de histrionism și, inconștient sau nu, doresc ca moartea lor să provoace un spectacol de orice fel. Mai este și mesajul pe care-l transmit prin modalitatea aleasă cunoscuților lor, nu oamenilor necunoscuți care asistă întâmplător la tragedie.

      1. E foarte adevarat ceea ce scrii… Insa nu stiu cat isi dau seama de ceea ce urmeaza sa faca… Poate ca vor sa faca “spectacol” dar nu cred ca acesta e gandul lor constient… Altfel spus: sunt… egoisti pana la capat… E improbabil ca sinucigasii sa aleaga vreodata sa tina cont de sentimentele celorlalti… Daca ar putea nu s-ar sinucide. Ceia care aleg pustietatea, ca exemplu, poate vor sa fie siguri ca nu-i poate impiedica nimeni… dar nu l-a intimitate cred ca se gandesc. Ceilalti poate ca vor sa fie siguri ca sunt gasiti… Cine poate sti ce e in mintea lor?!

        Am avut o vecina care, pe la varsta de 20 de ani, s-a sinucis… N-a spus nimanui despre intentie, nu parea deprimata…
        Statea pe marginea caii ferate. Un mecanic dintr-o locomotiva care facea manevre a banuit ce vrea sa faca, a oprit, a coborat si a discutat cu ea, ea a parut ca a inteles, omu’ a plecat si ea s-a aruncat in fața trenului care a urmat – n-a facut-o zob pentru ca trenul se apropia de gara – mecanicul n-a putut s-o evite… Nu cred ca ea s-ar fi putut gandi la etica in acele momente – si nici inainte de a ajunge la calea ferata…
        Da, ar putea fi un mesaj, insa nu vom sti niciodata care ar fi acela… Poate vor doar sa fie gasiti…

  2. Inca un element, cat se poate de subiectiv: pur si simplu nu m-as putea gandi la locul meu de munca, la procesul in derulare, la altele in momentul in care aflu ca cineva si-a curmat viata. Pur si simplu nu pot… Dosarul, chiar daca nu se amana nu-i mare tragedie, pentru ca si-ar motiva absenta (de-aia e bun un avocat la dosarul omului :)); locul de munca nu va fi pierdut – daca nu te crede angajatorul aduci de la politai o hartie care sa arate ca nu e vina ta ca ai intarziat etc..

    Cat despre impactul pe care il are asupra martorilor un astfel de gest pot afirma despre mine ca m-ar scoate din circulatie mult timp – mi s-a intamplat cand am vazut o pisica sfasiata de caini, dar in cazul unui om care moare astfel sub privirile mele! Cu toate acestea, sa “pretind” unui potential sinucigas sa-si caute sfarsitul in locuri izolate n-as putea – e ca si cum as cere unui dement in ultima faza sa constientizeze ca femeia de langa el e mama lui… (a nu se asocia dementa cu starea care conduce la sinucidere).
    Pot afirma – constatare directa – ca sunt oameni care vad asa ceva si il considera un fapt divers, subiect de discutie pe te miri unde…

    1. Eu n-am văzut live vreo sfâșiere, ci pe youtube, era un video cu un lup care sfâșiase câteva oi la o stână și care a fost prins de ciobani. Aceștia l-au dat câinilor ciobănești să-l sfâșie și au filmat totul. Nu m-am putut uita până la capăt, m-am cutremurat când am auzit țipetele lui și m-am gândit că prin așa chinuri groaznice trec toți oamenii care sfârșesc în colții animalelor. Cu plusul de chin care vine din conștientizarea stării și a morții iminente.

    2. Omul cu procesul despre care am scris era în aceeași stație cu mine, nu a văzut nimic pentru că nu la Unirii s-a petrecut tragedia. Nu știu precis în ce stație, știu doar că undeva pe traseul Dristor 2- Republica. Nu cred că nu l-a impresionat deloc asemenea veste, dar totuși nu poți opri timpul și viața în loc oricât ți-ai dori. Și nu vorbesc numai pentru tânărul sinucigaș, ci și pentru cei apropiați ai noștri care mor din diverse motive. Oricât de șocat ai fi, trebuie să te aduni și să faci față cerințelor stringente ale vieții.

      Și eu am fost copleșită minute întregi de vestea aceasta, până într-acolo că uitasem cu totul de ceea ce aveam eu de făcut, dar la un moment dat a trebuit să revin la realitate. Cel mai greu de îndurat în asemenea cazuri e sentimentul de neputință. Nu ai ce să faci și cum să-l ajuți pe cel în cauză, nici dacă te-ai putea teleporta.

      Pe urmă, neputința de a te scoate singur – după o perioadă rezonabilă direct proporțională cu gradul de apropiere al persoanei în cauză – din starea negativă provocată de o asemenea tragedie e ea însăși un semn de întrebare.

      1. E drept ca nu avem de ales si trebuie sa ne vedem de viata…
        Totusi, nu cred ca vreun sinucigas va tine cont de ceilalti atunci cand se hotaraste sa faca un astfel de gest… La intimitate se gandesc in ultimul rand… Imi este atat de greu sa inteleg de ce fac unii astfel de gesturi incat… pot doar sa le acord… intelegerea pentru faptul ca au ales sa imi strice mie armonia…
        Putem discuta despre acest aspect, dar nimic nu se va schimba…
        *
        Dumnezeule! Ce “oameni”! Da, le-o fi mancat lupul oile dar… e in firea lui de lup – il puteau ucide pur si simplu… 🙁

  3. Impactul asupra mecanicului – in cazul dat – ar putea fi coplesitor…
    Cu ani in urma, un mecanic de tren mi-a spus ca li se pun in vedere si astfel de cazuri, pentru a-i pregati – mai mult sau mai putin – sufleteste, pentru ca un tren (banuiesc ca la fel e si in cazul metroului) nu poate fi oprit repede si brusc in orice conditii – la o viteza foarte mare nici nu se pune problema sa incetineasca: frana brusca ar putea produce deraierea. Sentimentul de vinovatie e mult diminuat, prin comparatie cu cei care ucid un om din neatentie, ca exemplu.

    Martorii intamplatori au tendinta sa inchida ochii in astfel de momente – e reflexul creierului de a se apara de astfel de socuri.
    E un gest care se petrece foarte repede si trec mai multe secunde – poate chiar minute – pana realizeaza martorii ce s-a intamplat si… din moment ce in primul rand se gandesc, revoltati, la locul de munca sau la un proces in instanta e oarecum de mirare ca ar putea fi afectati profund de moartea unui semen.
    Apoi, daca ajung sa se inghesuie pentru a vedea mai bine ce si cum ma gandesc ca nu vor fi afectati – altfel n-ar dori sa vada…

  4. Fotografia din imagine este reala si omul a reusit sa-l salveze pe sinucigas. Povestea si restul fotografiilor se gasesc pe situl theblaze.com
    Din fericire, unii oameni nu se pierd cu firea si nu inchid ochii.

    Cat priveste restul, nu am zis ca s-au gandit in primul rand la locul de munca sau la proces, nici nu aveam cum sa zic asta fiindca nu am fost in mintea lor. E interpretarea ta. Cel cu locul de munca era un comentator ca tine pe un site care spunea despre sinuciderea care il incurcase pe el in ziua respectiva….deci omul vorbea haaat, dupa multe ore. Nici pe omul cu procesul nu l-am auzit vorbind in primele minute de la anunt, chit ca daca ar fi fost sunat ar fi trebuit sa vorbeasca si atunci. Sau nu mai trebuia sa raspunda la telefon fiindca undeva in Bucuresti se intamplase asta? Si de ce sa se gandeasca numai la tanarul acela, de ce nu la alate morti care se anuntau la TV, de exemplu? Cred ca la cata informatie de genul primim astazi, ar trebui sa nu facem nimic toata ziua fiindca undeva cineva moare si noi suntem anuntati. Cand stai la TV si auzi ca s-a sinucis sau a murit in accident sau de cancer cineva, te opresti din toate activitatile din ziua respectiva si meditezi numai la ei?

  5. Hm… Poate pentru ca-si doresc (la nivel inconstient) sa fie salvati aleg locurile publice?!

    Bine, nu primul gand, al doilea… 🙂
    Atunci cand il vezi pe margine normal ca nu inchizi ochii! Ma refeream la acele salturi neasteptate – pentru ca cele mai multe sunt astfel… Cand il vezi “in aer” sau pe șine… ce sa mai faci?! Pur si simplu inchizi ochii, poate eviti sa vezi impactul sau /si bucati de carne si oase imprastiate…

    Bineinteles ca vorbesti la telefon si-ti vezi de ale tale si in astfel de situatii… Dar faptul ca-l “acuza” pe cel mort ca i-a incurcat treburile mi se pare fara sens… Poate fi, totusi, un semn de… parere de rau… “acuzatiile”… I-ar fi putut incurca treburile un accident pe care sa-l sufere personal si atunci ceilalti il “acuzau” pe el ca le-a incurcat treburile… Nici la accidente nu mai au oamenii rabdare…

    Nu, nu ma opresc din activitate ca sa meditez la tragediile altora dar nici nu-i “acuz” ca mi-au stricat ziua, ci ma gandesc la cata suferinta trebuie sa fie in familia celor direct implicati… si sunt fericita (da, egoista) 🙂 ca nu sunt persoane apropiate mie…
    Din fericire nu prea stau la TV, dar aceasta nu inseamna ca nu-s constienta ca se intampla zeci de tragedii pe zi, undeva in lume… si nu intru in depresie pentru ca nu pot schimba ceva ce nu poate fi schimbat… dar martora la o astfel de tragedie m-as putea gandi numai la tragedie si putin mi-ar pasa ce n-am reusit sa fac sau unde am intarziat… Ma refer numai la mine. E – daca vrei – modul meu de a “ține un moment de reculegere” pentru cei aflati in suferinta. Doar un moment din viata mea le pot da, daca ar fi sau fiu martora la astfel de tragedii…

  6. Recent am fost nevoit sa-mi reanalizez viata, faptele, trairile. Daca trairile mele negative sunt de fapt depresii?
    Actiunea, o consecinta a sinuciderii unui foarte bun prieten (caz mediatizat, Claudiu Roman, Dj Radio21, EuropaFM, aflat intr-o depresie profesionala) m-a facut sa ma intreb:
    Sa fie oare “pasiunea ucisa, visurile spulberate” un factor declansator al sinuciderii? Cat de puternic sa fii sa te poti reorienta catre altceva?
    Oare Madalina Manole, disparuta din cauza luminilor scenei (din ce in ce mai stinse pentru ea) nu ar fi putut fi un foarte bun purtator de cuvand al unei institutii?

  7. Imi pare foarte rau pentru pierderea prietenului, condoleante!
    Nu am auzit de sinuciderea lui Claudiu Roman, acum am citit pe cateva situri.

    Madalina Manole ar fi putut fi si purtator de cuvant si cred ca si-ar fi putut deschide si propria scoala de muzica. Sau orice alta afacere.

    Ca sa te poti reorienta la altceva ar trebui sa te poti desprinde de ceea ai facut pana atunci fara sentimentul ca ti-ai ratat rostul/sensul vietii.

Leave a Reply to Diana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.