- I. Sensul acțiunii morale la Kant
În celebra sa lucrare „Întemeierea metafizicii moravurilor” (1785), Kant declară încă din prefață că scopul urmărit de el este „căutarea și stabilirea principiului suprem al moralității„ dat fiind că, în concepția lui, acesta trebuie descoperit și nu inventat. Demersul său are drept punct de plecare afirmarea categorică a voinței bune ca fiind singurul concept bun în sine, și nu prin țelul său sau prin ceea ce produce. Dar cum voința bună este strâns legată de conceptul de datorie, care o conține, chiar dacă limitat, Kant face o distincție între acțiuni făcute din datorie și acțiuni conforme cu datoria.
A acționa din datorie înseamnă a acționa fiind motivat de un raționament etic întemeiat pe datoria în sine, iar a acționa conform datoriei înseamnă a acționa fiind motivat de o înclinație oarecare (milă, compasiune, plăcere, nevoia de a fi stimat etc.). În viziunea kantiană, acțiunea morală este cea întemeiată pe datorie, nu cea conformă cu datoria – și filosoful ilustrează această diferență analizând câteva cazuri. El arată, printre altele, că un gest de binefacere poate fi făcut din respectarea datoriei de a face bine (și în acest caz, el nu depinde de dispoziția momentană fericită sau nefericită a donatorului) sau dintr-o înclinație de milă pentru cei lipsiți, vanitate, dorința de a fi lăudați etc. (caz în care efectuarea binefacerii va depinde de starea psihică a donatorului în ziua respectivă). În primul caz, acțiunea de binefacere e una morală, fiindcă a venit din intenția de a respecta datoria, în cel de-al doilea caz, este lăudabilă, deoarece a avut o consecință bună, dar nu are valoare morală. Deși consecințele ambelor acțiuni sunt identice (cineva beneficiază în mod concret în urma actului de binefacere), ele nu au aceeași valoare morală, dat fiind că au provenit din intenții diferite.
O consecință firească a acestui criteriu de evaluare a unei acțiuni morale ar fi faptul că omul ar trebui să-și conștientizeze înclinațiile naturale în permanență și să se detașeze de ele pentru a putea aspira la statutul de ființă ale cărei acțiuni sunt (întotdeauna) morale. Pe de altă parte, celorlalți oameni le-ar fi foarte dificil să evalueze moralitatea acțiunilor unui semen, dat fiind că nu pot avea acces nemijlocit la conștiința acestuia.
O altă condiție a moralității unei actiuni punctată de Kant în secțiunea I este că aceasta trebuie să restecte principiul universalizabilității, nedespărțit de proprietatea imparțialității. Cu alte cuvinte, o acțiune este morală dacă actul meu de voință prin care o întreprind poate deveni lege universală.
II. Evaluarea moralității unei acțiuni în utilitarismul millian
Ideea pe care o avansează J. S. Mill în lucrarea sa „Utilitarismul”(1861) este că „principiul tacit al întregii practici morale tradiţionale este “principiul utilităţii” sau “principiul celei mai mari fericiri”; criteriul binelui, în orice fel de acţiune (morală, politică, juridică, economică)” și, ca atare, moralitatea unei acțiuni nu este condiționată de motivele persoanei care face o faptă bună pentru semenul său, ci de consecințele intenționate ale acesteia. Spre deosebire de Kant, pentru care cuvântul „intenție” semnifica motivul care stătea la baza acțiunii, Mill folosește cuvântul „ intenție” cu altă semnificație: „ca anticipare mentală a unor consecinţe sau efecte ce maximizează bunăstarea (fericirea, plăcerea) tuturor celor afectaţi de acţiune, i.e. plăcerea sau bucuria sau satisfacţia celui aflat în pericol de înec, a familiei şi prietenilor lui etc”.
Pentru a-și susține perspectiva, Stuart Mill recurge la celebrul exemplu al omului salvat de la înec. Fie că motivul pentru care este salvat constă în dragostea de semeni și prețuirea vieții, fie că este unul materialist și salvatorul speră într-o recompensă ulterioară, consecința actului de salvare rămâne aceeași: omul a scăpat de la o moarte sigură și urmează să se mai bucure de viață ani buni. Tocmai această consecință bună care contribuie la sporirea fericirii este cea care conferă moralitate acțiunii, și nu valoarea agentului prin care s-a produs, arată Mill.
O faptă e morală dacă promovează fericirea generală a societății, indiferent de cine e efectuată, de un om altruist de obicei sau de unul cunoscut pentru egoismul său feroce, iar motivațiile intrinseci sau extrinseci care au stat la baza ei nu au niciun cuvânt de spus în evaluarea acțiunii. Vorbind despre regulile moralității comune în utilitarism, Roger Crisp ajunge la concluzia că ele „pot economisi timp, și se bazează în mod fiabil pe experiența omenirii de-a lungul veacurilor, dar sunt irelevante pentru justificarea finală a oricărei acțiuni, care depinde numai de măsura în care acea acțiune promovează fericirea.”
Legat de acest aspect, s-a reproșat utilitarismului că nu ține cont de caracterul oamenilor, considerat de tradiția filosofică de până atunci ca având un grad ridicat de relevanță în evaluarea morală a unei acțiuni, arată Valentin Mureșan în comentariile sale asupra utilitarismului millian. Însă utilitarimul propus de Mill, spre deosebire de cel al predecesorului său, Bentham, nu ignoră deloc importanța caracterului bun al omului, ci numai o plasează într-o sferă a esteticului, nu a moralului.
III. Concluzii
Am arătat că în etica kantiană moralitatea unei acțiuni derivă din intenția cu care este făcută, înțeleasă ca motiv, iar din punctul de vedere al utilitarismului, actele morale sunt acele acțiuni ale căror consecințe fac să sporească binele (ca exponent al fericirii) în lume, prin aceasta contribuind la construirea unei societăți mai fericite. Este evident că un kantian și un utilitarian ar putea ajunge la concluzii complet diferite dacă ar trebui să evalueze din punct de vedere moral aceeași acțiune și că nu s-ar putea spera în realizarea unui consens. Aparent, am putea trage concluzia că adoptarea unei singure teorii și eliminarea celeilalte ne-ar ajuta să ajungem la concluzii similare în evaluarea moralității unei acțiuni. Însă experiența arată că uneori și doi millieni pot ajunge la concluzii diferite în funcție de aderarea lor la utilitarismul acțional sau cel normativ, deci lipsa realizării consensului nu ar putea reprezenta un criteriu valid pentru necesitatea eliminării uneia din teorii, de unde rezultă că soluția optimă ar fi selectarea a ceea ce e mai bun din ambele teorii și unificarea acestora într-o teorie nouă, lucru efectuat cu succes de Richard Hare.
BIBLIOGRAFIE:
Kant I., Întemeierea metafizicii moravurilor, editura Humanitas, București, 2007
Crisp, R., Mill on Utilitarianism, Routledge, London, 1977
Mill J.S., Utilitarismul, editura Alternative, București, 1994
Mureșan, V., Trei teorii etice, editura Universității din București, 2012
Mureșan V., Utilitarismul lui Mill, editura Paideia, București, 2003
