Spune frica ta cuiva, dacă vrei sa scapi de ea

Nu am fost niciodată în Guatemala, dar mi s-a relatat de către persoane care au ajuns pe meleagurile acelea că au văzut la vânzătorii ambulanți cutii cu 6-7  păpușele miniaturale pe care le numesc “păpuși care alungă grijile” și le vând turiștilor împreună cu instrucțiunile de folosire: în fiecare seară, înainte de culcare, trebuie să comunice  fiecărei păpuși în parte, în funcție de rolul pe care i l-a destinat, toate grijile și problemele zilei cauzate de emoții negative: furie, frică, dezgust, gelozie, invidie etc. Apoi păpușile sunt ascunse sub pernă și în timp ce posesorul lor doarme, ele duc grijile și energiile negative mai departe. Iată un bun exemplu care arată cum gândirea populară a intuit că exprimarea grijilor, a emoțiilor negative, în special, chiar dacă este făcută numai în fața unei păpuși, are un efect benefic asupra celui care face asemenea exercițiu. Cu atât mai mult dacă se întâmplă în fața persoanelor dragi!

În lumea civilizată este binecunoscut faptul că tentativele de mascare a emoțiilor sau chiar reprimarea manifestărilor care însoțesc emoțiile, indiferent că sunt pozitive sau negative, reprezintă o cauză a dezechilibrării organismului, acestea putând duce, în cazuri limită, la grave disfuncții psihologice, dar și biologice. Astăzi, medicii interniști știu că unele gastrite sau ulcere duodenale sunt cauzate de o stare prelungită de supărare sau de furie, iar pentru un tratament complet e necesar ca bolnavul, pe lângă tratamentul medicamentos, să urmeze un tratament psihoterapeutic care se adresează tocmai gestionării emoțiilor negative.

În literatura de specialitate, concepția conform căreia exprimarea emoțiilor are o funcție eliberatoare are implicații extrem de importante pentru comunicarea emoțiilor în cercul de prieteni sau într-o comunitate oarecare. Acesta este un proces complex care implică cel puțin doi participanți activi: cel care împărtățește o emoție și cel care ascultă. Dacă în cazul emoțiilor pozitive lucrurile sunt mai ușoare și de o parte și de cealaltă, în cazul celor negative (tristețe, furie, dezgust, frică etc.)  lucrurile se complică. În primul rând, acestea sunt mai greu de suportat și pentru persoana în cauză, iar relatarea unui episod încărcat de emoții negative nu este chiar la îndemâna oricui. Există printre oameni o tendință păguboasă de a le ascunde, de a nu le împărtăși, uneori din motive total greșite (de exemplu, unii sunt orgolioși și nu vor ca alții să știe că sunt supărați, alții sunt timizi și nu îndrăznesc  să-i încarce pe alții cu temerile lor, fie se tem să nu devină vulnerabili dacă se destăinuiesc, fie nu cred că vor putea fi ajutați în vreun fel etc.). Tocmai de aceea e necesară o acțiune de conștientizare a pericolelor la care se expun prin reprimarea îndelungată a emoțiilor negative.  

Atunci când o persoană consimte să vorbească despre o experiență emoțională personală este supusă, în primul rând, unei activări a imaginilor mentale generate de amintirea episodului respectiv, imagini care declanșează o reactivare a manifestărilor care au însoțit emoția respectivă. De exemplu, evocarea unei experiențe în care cineva a simțit tristețe, poate reactiva modul cum a trăit-o la vremea respectivă (a plâns, a oftat, a rămas cu privirea pierdută etc.) și cu cât experiența comentată a fost trăită mai intens, cu atât și retrăirea emoțională este pe măsură. Toate acestea vor face ca prin fenomenul contagiunii emoționale să transmită interlocutorului starea sa (emoțiile sunt cotangioase)  și-i va putea oferi un suport afectiv adecvat. 

Emoțiile ne însoțesc toată viața și în orice mediu și cu cât vom învăța mai de timpuriu să le recunoaștem, acceptăm, exprimăm și gestionăm, cu atât mai câștigați vom fi. Personal, m-am confruntat începând din copilărie cu frica. La început a fost frica de întuneric pe care am reprimat-o rapid atunci când cei apropiați au râs când le-am spus că mi-e frică de Bau-Bau. Păi așa fetiță mare și fricoasă? Mergeam la culcare cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, dar n-aș mai fi recunoscut că mi-e frică nici plătită cu înghețată la cornet, desertul meu preferat. Deja începusem să simt rușine să recunosc ce simt, în ciuda asigurărilor tuturor mamelor, mamițelor și mamițicelor din ogradă, și nu eu eram vinovată pentru asta, clar. Părinți, lăsați copiii să-și exprime temerile și nu le induceți sentimente de culpabilitate atunci când o fac! Bau-bau este o entitate cât se poate de reală și de terifiantă pentru copilul vostru de 3-5 ani. 

 Pe urmă, când am crescut și am început să merg la școală singură, a urmat frica de câini. Erau cu duiumul pe străzi – sau cel puțin așa mi se părea mie – și chiar am fost mușcată o dată. Numai ce vedeam un câine în capătul străzii și începeam să tremur, să respir mai greu, palmele îmi transpirau și parcă mă lua cu amețeală. Am făcut zeci de kilometri în plus tot încercând să-i ocolesc, iar uneori, spre disperarea mea, acest lucru nu era posibil. Până când într-o zi m-am hotărât să vorbesc despre frica mea devenită irațională și acela a fost primul pas spre stăpânirea ei. Am aflat în primul rând că nu eram singura care tremura la vederea unui câine și acest lucru m-a consolat oarecum, ba chiar am făcut un club al fricoaselor de câini unde discutam orice act de curaj, oricât de mic, de exemplu, că am reușit să nu tresar la lătratul impunător al unui doberman din imediata mea vecinătate. Dar lupta am câștigat-o definitiv când una dintre colege a venit cu o idee împrumutată de la unchiul ei, anume să ne luăm câte un cățeluș drept pet și să-l creștem noi cu mânuțele și fricile noastre. Rezultatele au fost spectaculoase, pot să spun, în fiecare câine străin îl vedeam pe Charlie al meu și nu mă mai speriam. Iar dacă nu mă speriam, nu mai transmiteam semnale către câini (cică te miros când ți-e frică) și ei mă lăsau în pace. Și totul a început cu recunoașterea faptului că mi-era frică!