Teoria cauzal – istorică a referintei

Teoria cauzal-istorică a referinței

În acest eseu îmi propun să susțin argumentele în favoarea teoriei cauzal-istorice a referinței propusă de Kripke în articolul „Naming and Necesity” [1], care spune că un nume propriu este un designator rigid și referă direct la un obiect, iar această referință este fixată într-un moment inițial numit botez sau este introdusă printr-o descripție. Ulterior, numele este transmis de la vorbitor la vorbitor, referința fiind astfel împrumutată, formându-se un lanț cauzal. Gareth Evans are câteva critici la adresa acestei teorii, dintre care cea mai importantă vizează imposibilitatea schimbării referinței.

Teza pe care o propune Kripke în articolul „Naming and necessity” se referă la faptul că  numele proprii sunt designatori rigizi și nu descripții definite, ceea ce înseamnă că nu este nici necesar, nici suficient ca un vorbitor să asocieze unui nume o anume descripție. Un nume propriu desemnează același obiect în toate lumile posibile, afirmă Kripke.  Aceasta nu înseamnă că obiectul la care referă trebuie să existe în toate lumile posibile, ci doar că numele propriu ar fi desemnat același obiect în orice lume ar fi existat. [1]   De exemplu, arată el, numele propriu Nixon va referi la aceeași persoană în orice lume posibilă chiar dacă Nixon nu ar fi devenit președintele SUA în 1970, deci este un designator rigid,  în schimb descripția definită „președintele USA în 1970” care se referă la un om, acesta fiind Nixon, ar fi putut fi desemna foarte bine și pe altcineva ( pe Humphrey, de exemplu), deci nu este un designator rigid. [2]

Procesul prin care se fixează referentul numelui propriu este numit de Saul Kripke lanț cauzal de conservare a referinței care merge înapoi până la elementul X implicat în mecanismul de dobândire a numelui, cum ar fi o poreclă explicită sau un proces gradual de fixare a unei porecle.[3]

Orice lanț cauzal începe cu un moment numit botez inițial la care se poate ajunge dacă cineva are curiozitatea de a merge înapoi pe urmele lanțului cauzal, deși nu a fost prezent la momentul botezului. Condiția pe care o stabilește Kripke pentru ca transmiterea unui nume N de la un vorbitor S la un vorbitor S’ să constituie un lanț de conservare a referinței este ca vorbitorul S să intenționeze să folosească numele cu aceeași denotație cu care a preluat-o.[4]

Aceasta înseamnă că dacă am cunoscut o persoană pe nume Paul, la al cărui botez nu am participat, dar al cărui nume l-am preluat cu intenția de a-l folosi cu aceeași denotație cu care am auzit-o la cel de la care am învățat numele, pot ajunge mergând înapoi pe lanțul cauzal-istoric la persoana sau persoanele care au fost prezente la botezul inițial.

              Contra-argumentul lui Gareth Evans

Într-un eseu intitulat „The Causal Theory of Names”  Gareth Evans aduce mai multe contra-argumente la teoria cauzală a referinței formulată de Saul Kripke, dar cel mai puternic dintre ele este legat de faptul că aceasta nu permite schimbarea referinței în cazul în care datorită unor erori de interpretare sau altor motive, numele propriu încetează de a mai referi la obiectul pe care l-a desemnat la momentul botezului inițial. Dacă numele proprii sunt designatori rigizi, așa cum susținea Kripke, atunci cum e oare posibil ca acestea să-și modifice referința, întreabă Evans, care aduce exemplul numelui insulei Madagascar pentru a-și susține interogația.[5] La origine, acest nume desemna o porțiune a Africii Continentale, însă atunci când Marco Polo a ajuns prin zona respectivă, acesta a înțeles greșit raportul unor marinari arabi și a crezut că vorbesc despre o insulă din apropiere. Așa că el a început să se refere la acea insulă cu numele respectiv, acela fiind momentul în care numelui propriu Madagascar i s-a schimbat referința. Însă localnicii au continuat să se refere la porțiunea continentală folosind același nume, deci pentru o vreme referința a fost ambiguă, desemnând ambele locuri. În acest caz, spune Evans, teoria cauzală a referinței ne-ar trimite tot la porțiunea continentală a Africii când am folosi numele Madagascar și nu la insulă.

Un alt exemplu adus de Evans este cel în care o asistentă maternală schimbă doi copii la naștere după ce fuseseră botezați, astfel că unul devine Jack, deși numele acesta fusese dat de altă femeie unui alt copil. Din nou, avem de-a face cu o schimbare de referință a numelui propriu și cu o întrerupere a lanțului cauzal. [6]

        Contra-argumentul lui Berger la argumentul lui Evans

În exemplele schimbării referinței numelui Madagascar sau a numelui copilului Jack consemnate de Evans, un contra-argument este adus de Alan Berger în cartea „Terms and Truth: Reference Direct and Anaphoric” (2005). Acesta distinge între două moduri în care designatorii rigizi pot fi determinați: unul care se bazează pe focusare (F-type)  și altul pe satisfacerea unei anume condiții (S-type). [7]

Berger spune că poate surveni o schimbare de referință a designatorilor F-type în condițiile unei focalizări serioase pe noul referent.  Acesta ar fi cazul exemplelor aduse de Evans. Momentul în care insula primește un nume deja folosit poate fi considerat un al doilea botez, de la care pornește un alt lanț cauzal întreținut de interacțiunea oamenilor, ceea ce explică de ce numele Madagascar referă astăzi la insulă și nu la zona continentală.[8]

Un exemplu asemănător pe care-l pot da din actualitatea post-comunistă ar fi cel al redenumirii unor străzi sau clădiri după 1989, ca de exemplu Palatul Consiliului de Miniștri care a fost redenumit Palatul Victoriei sau strada Victoriei Socialismului reenumită Bulevardul Unirii.  Acest al doilea botez  a dus la formarea unui nou lanț cauzal,  interacțiunile oamenilor care au împrumutat referința fiind decisive pentru formarea unei legături cauzale între nume și clădirea sau strada desemnată.

           Concluzie

În articolul „Naming and Necessity” Saul Kripke aduce argumente solide împotriva teoriei descripțiilor definite, demonstrând că numele proprii funcționează ca designatori rigizi, fundamentând teoria cauzală a referinței pe două mecanisme:

1. Un botez inițial care poate fi realizat fie prin ostensiune, fie prin folosirea unei descripții.

2. Lanțul cauzal format prin transmiterea referinței prin comunicare directă, de la vorbitor la vorbitor. Există o condiție impusă persoanei care preia numele, anume să intenționeze să păstreze referința.

Deși Gareth Evans aduce câteva critici acestei teorii, ele nu sunt atât de consistente încât să anuleze eficacitatea teoriei cauzal-istorice a lui Kripke. Posibilitatea unui al doilea botez este o soluție potivită pentru a atașa o nouă referință unui obiect deja numit, așa cum am arătat.

Bibliografie:

Berger, Alan, Terms and Truth: Reference Direct and Anaphoric, A Bradford Book, 2005

Martinich. A.P. , The Philosophy of Language,  Oxford University Press, 1996