Teoria cauzală a numelor – Gareth Evans

 Punctul de plecare al lucrării lui Evans este un eseu al lui Kripke în care atacă teoria descriptivă a numelor și face o contra-propunere. Evans menționează că nu Kripke a prezentat ideile sale drept o teorie, ci el este acela care-i atribuie o teorie cauzală a numelor, pe care o reformulează astfel:

“Un vorbitor care folosește un nume N într-o ocazie particulara va denota un element X dacă există un lanț cauzal de conservare a referinței care merge înapoi până la elementul X implicat în procesul de dobândire a numelui, cum ar fi o porecla explicită sau un proces gradual de fixare a unei porecle.” (G.E.)

Condiția pe care o stabileste Kripke:
“Transmiterea unui nume N de la un vorbitor S la un vorbitor S’ constituie un lanț de conservare a referintei numai dacă S intenționează să folosească numele cu aceeași denotație cu care a preluat-o de la cel de la care a învățat numele.” 

Evans începe prin a distinge 2 întrebari care se pot pune referitoare la numele proprii:

• Ce denotă vorbitorul (într-o anumită ocazie)?- se referă la ceea ce denotă un nume într-o circumstanță particulară de utilizare a acestuia, cand este înțeles ca fiind parțial determinanta ceea ce vorbitorul spune în sens strict literar.
• Ce denotă numele? – ce condiții trebuie să îndeplinească o expresie și un obiect pentru ca prima să fie numele – sau un nume al – celui de-al doilea.

Prin urmare, există 2 teorii descriptive care nu sunt distinse de Kripke:

• Teoria descriptivă a ceea ce denotă vorbitorul afirmă că un nume N. denotă X într-o ocazie particulară a folosirii lui de către un vorbitor S numai în cazul în care X este unicul care satisface toate sau majoritatea descripțiilor F în așa fel încât S ar consimți că N este F. Mănunchiul de informații pe care S le-a asociat cu numele determină denotatul său într-o ocazie particulară prin forma sa. Dacă vorbitorul nu a oferit nicio informatie individualizata, el nu va denota nimic. 

• Teoria descriptivă a ceea ce denotă un nume – pentru ca un subiect să fie purtatorul unui nume trebuie ca numelui sa ii fie asociat un set de descrieri culese din credintele/convingerile unei comunitati care foloseste acel nume. Această descriere este folosită pentru a explica rolul numelui în contexte existențiale, de identificare și neclare.

Atacul lui Kripke asupra teoriei descriptive nu afectează a doua teorie; Kripke pretinde ca teoria descriptivă  ignoră rolul social al numelor. Atacul direct al lui Kripke este împotriva primei teorii descriptive. El argumentează astfel, aducand 2 situații în discuție:
 a) Putem denota ceva fara a avea o descriere > exemplul Feynman
“Un om obișnuit de pe stradă poate denota fizicianul Feynman folosind numele Feynman și poate spune ceva adevărat sau fals despre el chiar dacă nu există nicio descriere unică adevărată a fizicianului. (condițiile nu sunt necesare).
 b) Putem asocia unui subiect o descriere gresita > exemplul Godel
“O persoană care asociază cu numele Godel numai descrierea cel care demonstrat teoria aritmetică a incompletitudinii îl va indica pe Godel cu toate acestea și va spune ceva fals despre el atunci când va spune Godel a demonstrat teoria incompletitudinii chiar dacă un necunoscut vienez pe nume Schmidt a construit de fapt argumentul pe care Godel l-a răspândit ca fiind al lui  (dacă suntem de acord că vorbitorul nu-l denotă pe Schmidt, condițiile nu sunt satisfăcute; dacă suntem de acord ca îl denotă pe Godel, ele nu sunt necesare).

Exista 2 moduri de a înțelege TD a denotației vorbitorului:
a) Teza puternică– pentru ca un utilizator al unui nume sa se refere la un obiect este suficient ca acesta sa se potrivească descrierii- este scandaloasă. Evans se îndoiește că cineva a sustinut cu adevărat această teza. Consecinta ei este ilustrata prin situatia în care noi nu am avea nicio cunostință despre un domn Y, iar alt domn X ne-ar fi prezentat drept Y, atunci am spune adevarul cand am sustine “domnul Y este aici”, deoarece X satisface covarsitoarea majoritate a descrierilor pe care le-am asocia cu numele – si X este prezent.

b) Teza slabă – pentru ca un vorbitor să denote ceva sunt necesare unele identificari descriptive. Evans crede ca este falsa si spune ca exemplele lui Kripke eșuează în a arăta că este falsă deoarece el nicăieri nu oferă un motiv convingător pentru a nu lua în seamă ceea ce inteleg vorbitorii prin descrieri ca: omul care poartă un nume așa si așa.
Dupa Evans, aceasta teza contine 2 revendicări:

•  denotația unui nume este determinata de ceea ce vorbitorii intenționează să refere atunci cand folosesc numele. 
•  obiectul la care un vorbitor intentioneaza sa se refere atunci cand foloseste un nume este cel care satisface (se potriveste) majoritatea descrierilor care alcatuiesc un manunchi de informatii pe care vorbitorul le-a asociat cu numele.

Obiecțiile lui Evans:
A. Teoria cauzală ignoră posibilitatea determinării contextuale – sunt situații în care suntem capabili să folosim nume și să spunem ceva ce este adevărat fără ca să existe un lanț cauzal de la botezul inițial până la noi.
       Exemplul 1 : Mă pot îndragosti de unul dintre doi gemeni doar fiindcă a fost primul pe care l-am cunoscut. Dacă Dumnezeu se uită în mintea mea la descrierea pe care i-o fac, nu ar putea spune la care dintre cei doi mă gândesc, de aceea o descriere potrivită – sau a se potrivi descrierii – nu este o condiție suficientă.  

    Exemplul 2: Se poate întâmpla ca ceea ce descriu să se potrivească unui obiect aflat de cealaltă parte a universului – aceasta nu înseamnă că m-am referit la acel obiect, din moment ce nu există nicio legătură cauzală între mine și obiect.

    Exemplul 3 : Louis. Intr-un pub oarecare, un grup de oameni poarta o conversatie despre un anumit Louis de care S nu a auzit niciodata. S devine interesat si intreaba: “Ce a făcut Louis atunci?” Nu pare a fi nici o îndoială că S denotă/refera la un anumit om și întreabă despre el. Sau in unele ocazii ulterioare, S poate folosi numele pentru a-si da cu parerea catre unul din participanti:”Louis a avut dreptate sa faca asta.” Din nou, el denotă în mod clar persoana care a fost subiectul conversației în pub. Însă informațiile pe care el le-a cules în timpul conversației s-ar putea foarte bine potrivi mult mai bine altcuiva. Desigur, îl poate descrie drept “omul despre care au vorbit”, dar teoria nu are nici o explicație pentru imposibilitatea ca sa fie vorba de altă ființă.

B. Problema ambiguității sintactice și a celei produse de încercările de a se referi la pronume sau descripții non-unice
Exemplu: Kingston
Să presupunem, de exemplu, ca la un test pe un program de televiziune mi se cere să numesc o capitala si spun “Kingston este capitala din Jamaica “; eu ar trebui să spun că am spus ceva strict și literal adevărat, chiar dacă se dovedește că omul de la care am luat această informație s-a referit de fapt la la Kingston-pe-Tamisa și a facut o observație rasistă.

C. Schimbarea referinței – teoria cauzală nu permite schimbarea referinței în cazul în care un nume propriu schimbă obiectul la care se referă datorită condițiilor istorice, erorilor de interpretare etc.
Exemplu: Madagascar
Astăzi, pentru noi Madagascar este numele unei mari insule africane. Totusi, el a fost la origine numele unei portiuni a Africii Continentale. Schimbarea a avut loc din pricina unei proaste întelegeri de catre Marco Polo a raportului unor marinari arabi. Greseala lui Marco Polo ar fi facut repede ca ‘Madagascar’ sa aiba o noua semnificatie si o noua referinta.
Exemplu: Jack
Un caz imaginar simplu ar fi aceasta: doi copii se nasc, iar mamele lor le da cate un nume. O asistentă medicală ii schimba din greșeală și eroarea nu este descoperită niciodata. De acum înainte va fi fără îndoială cazul că omul universal cunoscut ca “Jack” este numit asa pentru ca o alta femeie numit un alt copil cu acest nume. Este clar că teoria cauzală nemodificata nu este adecvată. Se pare ca și cum, o dată din nou, intențiile vorbitorilor de a utiliza un nume pentru a se referi la ceva trebuie să li se permită să conteze în stabilirea a ceea ce denotă.

D. Kripke a localizat greșit relația cauzală: aceasta se afla între starile si faptele obiectului si blocul de informatii al vorbitorului, nu între botezarea subiectului cu un nume si modul actual de folosire a acestuia de catre vorbitor.
Aristotel, Anir
E. Privește capacitatea de a denota ceva ca un truc magic care a fost oarecum trecut mai departe și, odată transmis, nu poate fi pierdut.
II. TEORIA LUI EVANS – o teorie hibridă a referinței, combină aspecte ale teoriei cauzale cu cele ale teoriei descriptive. El admite că e necesar să existe o legătură cauzală între un vorbitor și obiectul la care vrea să se refere, însă aceasta nu este suficientă. Pentru a-și ilustra teoria el împrumută elemente din teoria comunicației.

Scopul (modest):
” Fără a prezenta o teorie generală care să rezolve problema ambiguitatii, nu pot prezenta o teorie a denotatiilor vorbitorului, desi o sa fac remarci care vor înclina spre aceste lucruri. O sa propun sa fac un raport in care sa mentionez doar ceea transforma o expresie in nume pentru ca sa vedem ce ar putea permite ca numele sa isi schimbe referința”

Pentru aceasta își propune să folosească o noțiune nedefinită a referinței vorbitorului împrumutată din teoria comunicației și folosește două idei: de sursă și de dominanță.

Sursa:

• În mod normal cunostintele sau convingerile noastre despre un anumit lucru sunt deduse din tranzactii de strangere a informatiilor care implica o interactiune cauzala cu un lucru sau altul sau sunt deduse, poate fi printr-un proces/lant mai lung, din transactiile celorlalti. Perceptia lucrului este principalul, dar in nici un caz singura cale prin care un lucru poate lasa o impresie asupra noastra. Exemplu: un om poate fi sursa lucrurilor pe care le descoperim rasfoindu-i geamantanele sau citindu-i lucrarile.
• De asemenea, unele din informatiile noastre despre lumea nu sunt foarte bine intemeiata; noi putem deduce ca exista un cel mai inalt om in lumea si deduce ca are mai mult de 6 feet inaltime. Nici un om nu este sursa acestei informatii; un nume introdus in relatie cu el poate functiona foarte asemanator cu o sugestie a unei teorii descriptive nemodificată.
•  Legendele și fanteziile pot crea noi personaje sau pot adăuga corpuri unor materiale fără sursă, iar restricțiile cu privire la relația de cauzalitate ar împiedica inventatorii legendelor sa devina sursele convingerilor carora le-a dat nastere legendele lor.
• Altcineva decat P poate fi sursa convingerii lui S atunci cand exprima ca a este P/ Exemplul lui Godel – el a fost sursa convingerilor oamenilor, nu Schmidt – și al soției prietenului.

Dominanța:
Exemplul gemenilor identici: “Sa presupunem ca eu cunosc un om destul de putin. Sa presupunem ca un geaman identic vine in locul sau si ajng sa-l cunosc destul de bine, fara sa observ ca s-a facut schimbul. Imediat dupa schimbare, informatiile mele vor fi in continuare despre omul original in mod dominant si eu as crede in mod eronat ca el este in camera. Pe urma as trece printr-o perioada in care niciunul nu este dominant. Nu am identificat gresit pe unul ca fiind altul, ci mai degraba i-am confundat. Intr-un final, geamanul ar fi in pozitia dominanta. Eu n-as avea credinte false despre cine este in camera, ci convingeri false despre, de exemplu, timpul cand l- am întâlnit prima dată în cameră. Aceste diferente par sa rezide in intregime in reactiile celui care crede la variatele descoperiri si dominanta este menita a captura aceste diferente.”
Exemplul sosiei lui Napoleon: Daca o sosie ia locul lui Napoleon incepand cu 1814 (post- Elba) manunchiul de informatii ale istoricului tipic vor fi in continuare surse dominante ale omului responsabil de faptele istorice anterioare (alfa in diagrama 1) si vom spune ca are false convingeri despre cine a luptat la Waterloo. Daca SCHIMBAREA s-ar fi petrecut mult mai devreme, si un necunoscut ofiter ar fi fost inlocuit, atunci informatiile lor ar fi in mod dominant ale aceluia din urma (beta in diagrama 2). El nu ar fi avut credinte false despre cine a fost general la Waterloo, ci mai degraba despre cariera timpurie a generalului. Cred că putem spune că, în general, un vorbitor intenționează să se refere la obiectul care este sursa dominantă a masei de informatii asociate. 
Unii au sugerat ca in cazul 1 in care istoricul spune: “Napoleon a luptat cu pricepere la Waterloo” referentul intentionat este impostorul Beta,iar în cazul în care el ar fi continuat “… Spre deosebire de performanța sa în Senat..” referentul ar fi fost Alfa. Aceasta pare a fi o greșeală; nu numai ca ceea ce a spus omul este fals, ceea ce a intenționat
a spus a fost fals de asemenea, si el ar fi primul care ar fi de acord că nu a fost Napoleon care a luptat cu măiestrie la Waterloo.

Tentativa de definitie:
“NN” este un nume al lui X dacă există o comunitate C în care:

•  este cunoscut faptul că membrii săi folosesc în mod obișnuit NN pentru a denota x (cu intenția de a se referi la x
• –succesul unei referințe se bazează pe faptul că toată lume știe că NN a fost folosit pentru a se referi X și nu pe satisfacerea de către x a unor predicate incorporate în NN.

Definiția nu are drept consecință faptul că descrierea” omul pe care-l numim “NN” este un nume.
Condițiile lui Evans sunt mai stringente decît ale lui Kripke. Pentru acesta era suficient ca cineva sa boteze ceva cu un nume si acesta intra in circulatie.
Cateodată expresiile sunt folosite nu în modul convențional, ci pentru a ne conforma modului cum sunt folosite de o comunitate. Dacă în comunitate numele este folosit incorect (ca în cazul lui Goedel), din momentul în care eroarea este descoperită comunitatea va schimba numele din 2 motive:
a) obiectul nu poartă numele NN (Goldilocks, cazul Khan, Malachi)
b) obiectul nu este NN (arheologii biblici)
Exemplu Goldilocks
Să presupunem că o persoană dintr-un grup de săteni numesc o fetiță aflată în vacanță în aproprierea satului lor Goldilocks și numele este preluat/ prinde și să presupunem că există 2 gemene identice pe care sătenii nu le pot deosebi. Ar trebui să negăm că Goldilocks este numele fiecăreia. După teoria cauzală a lui Kripke, sătenii referă la fetița care a fost inițial botezată cu numele Goldilocks, însă Evans spune că sătenii nu se referă de fapt la niciuna.
Exemplul Ibn Khan. Cazul mormântului de la Marea Moartă – documente cu demonstrații matematice fascinante.
Inscripționat în partea de jos este numele “Ibn Khan”, care poate fi considerat în mod natural cel care a scris acele demonstrații. Prin urmare, printre matematicieni va deveni comun faptul ca ei să se refere la ele în modul Khan a presupus aici că…Dar să presupunem că numele Khan a fost al scribului care a transcris demonstrațiile mult mai târziu și a fost șstearsă specificația “id scripsit”.
Aici este un caz perfect în cazul în care există o comunitate care folosește numele unui
matematician ca referentul intenționat și o consecință a definiției ar fi că “Ibn Khan” ar fi unul dintre numele lui.
Matematicienii nu folosesc acest nume cu intenția extinsă de a se referi la oricine ar fi purtat numele.
Exemplul Malachai – autorul textului biblic cu același nume. Numele este înțeles greșit, Maleahi înseamnă mesager.
Arheologii biblici– găsesc un mormânt și declară că este al unui personaj obscur din biblie. Ei pot descoperi multe lucruri despre omul din mormânt. așa că el – nu personajl biblic – este sursa dominantă a lucrurilor care se știu despre el.

Exemplul Turnip – pentru a arata diferenta dintre teoria lui si teoria cauzala
Un om numit Turnip părăsește satul natal și nu se mai întoarce. 50 de ani mai târziu, un om vine în sat și trăiște izolat. 3-4 dintre sătenii mai în vârstă cred că s-a întors Turnip și se referă la om cu acest nume. Numele intră în circulație în tot satul, chiar dacă tinerii nu aveau nicio idee care era originea lui. Dacă eroarea este descoperită la un moment dat, cel mai probabil sătenii vor spune “Nu este Turnip la urma urmei” mai degrabă decât că “Turnip nu provenea din acest sat”.
În acest caz folosirea numelui pentru a denota A duce la afirmații false despre el (ex. Turnip vine să-și bea cafeaua).
La un moment dat, toți sătenii în vărstă mor și cei tineri preiau numele de Turnip.
In teoria lui Evans, numele Turnip se referă la noul cetățean, în timp ce în teoria cauzală numele Turnip denotă omul original care a purtat numele pentru totdeauna. Numirea omului cu numele Turnip de către săteni poate funcționa ca un al doilea botez și un nou lanț cauzal poate lua naștere.
Concluzie:
Ambele teorii sunt justificate:

• Teoria descriptivă – în cele mai multe cazuri de utilizare a numelor nondeferentially – denotația este fixată de informațiile asociate culese de la utilizatori. Folosirea dominanței pentru consolidarea gradului de satisfacere a majorității descripțiilor ca blocare a consecințelor inacceptabile.
• Teoria cauzală – importanța cauzalității. Informația este individualizată prin sursă (dacă a este sursa unor informații, nimic altceva nu ar fi putut fi).