Filmul The Philadelphia Experiment pornește de la zvonurile lansate la jumătatea secolului trecut despre un presupus experiment efectuat de armata USA la 28 octombrie 1943 în Philadelphia, în cursul căruia nava militară USS Eldridge a fost invizibilă și chiar ar fi călătorit preț de vreo 10 secunde undeva în timp și spațiu spre Norfolk. Se pare că experimentul s-a bazat pe aplicarea forței eletromagnetice pentru a ascunde navele de radar și, după ce inițial a fost negat vehement, Marina USA a recunoscut în final că ar fi fost implicată în niște experimente în anul 1943 cu nava respectivă. Oricum, acesta va rămâne în istorie ca primul experiment reușit de teleportare, deși cercetătorul care s-a ocupat cu strângerea dovezilor, Morris K. Jessup, s-a sinucis chiar în preajma publicării lor. Stranie coincidență, nu?
Intriga filmului are și o componentă romantic-zaharoasă – cum stă bine oricărui film american științifico-romantico-fantastic – cu un cuplu drăguțel, dar șters până la plictiseală, care trăiește o love story de groază, după părerea mea.
Drept să spun, n-am avut răbdare să văd partea a doua secundă cu secundă, așa că am sărit peste fazele spectaculoase cu pușcări, teren minat, șocuri electromagnetice și urmăriri ca-n filme. Îmi doresc să prind ziua în care regizorii vor înțelege că nu mai impresionează pe nimeni cascadoriile lor și vor imagina o modalitate simplă și eficientă prin care să spună …și acum bla-bla-bla, eroul și eroina au învins forțele oculte (întotdeauna sunt așa, nu?) fără să ne mai bârâie la cap cu scene greu credibile. De exemplu, scena în care tipii buni: teleportatul, nepoata și inginerul proiectului sunt turuiți cu o mitralieră ultimul răcnet și nu sunt nimeriți de la câțiva metri, zău că-mi provoacă greață. Adică ai tu echipament pușcător ultramodern, ești pregătit în trupe speciale, ești într-o mașină mult mai bună decât a celor pe care-i urmărești, care zboară practic la numai câțiva metri în spatele lor….și totuși nu reușești să nimerești nici măcar un cauciuc din mașina ălora, bașca oamenii din ea! Pe bune?? A, da, în sfârșit, inginerul e rănit, nu de alta, dar eroul trebuie să învingă singur, n-are nevoie de ajutor, așa că trebuia să-i scoată ajutorul din prim-plan. Mă lași?!
Filmul se termină cu happy-end, aka fotografii de la nunta eroilor și cu bunicul teleportat din ’43, rânjind voios și adus de zile, căutând prin frigider bidonul cu lapte de la Costco, probabil.
Dincolo de scenariul tras de coadă, pe mine m-a impresionat sâmburele de la care a pornit această istorie, pe care eu, ei bine, o cred adevărată. Nu cred că e imposibil să ne putem teleporta într-o zi, ba chiar să călătorim în timp. Nu e asta fascinația omului dintotdeauna? Există vechi legende care vorbesc despre călătorii ale unor indivizi mai aleși în lumea zeilor. Pentru posibilitatea călătoriei în viitor există deja argumente științifice, gen fenomenele de dilatare temporală din teoria relativității restrânse și fenomenele de dilatare temporală gravitațională din teoria relativității generale. Mai lipsesc experimentele îndrăznețe care să valideze aceste presupuneri. Și, desigur, cobaii (in)voluntari. Aici, da, ar fi o problemă, poate chiar două, una de etică și alta de classified files. Dacă Morris K. Jessup nu se sinucidea fix când să ne furnizeze dovezile, acum nu mai scriam p-acilea, ci mă teleportam pe Everest.
