– Înțeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat,  nimeni nu dă doi bani pe mine și simt că nu mai am forța să fac ceva bun. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

– Îmi pare rău, băiete  nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea.

Apoi, după o mica pauză, adaugă:

– Dacă m-ai putea ajuta tu pe mine, poate că aș rezolva problema mea mai repede și as putea să mă ocup și de tine.

– Aș fi încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simțind că iarăși e neluat în seamă și amânat.

– Bine, încuviința bătrânul înțelept.

Își scoase din degetul mic un inel și-l întinse tânărului adăugând:

– Ia calul pe care-l găsești afară și du-te degrabă la târg  Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulți bani, dar ai grijă ca  nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puțin de un bănuț de aur. Pleacă și vino cu banii cât mai repede.

Tânărul luă inelul, încălecă și plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga și-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit.  Din păcate, cu toții manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuțul de aur unii râdeau,  alții se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moșneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur și că nu poate sa obțină un asemenea preț pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint și unul de cupru, dar tânărul știa că nu poate vinde inelul pe mai putin de un bănuț de aur, așa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung și n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereușită,  luă calul și se întoarse la bătrânul înțelept.

Tânărul nostu și-ar fi dorit să aibă el o moneda de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învățat de griji și, astfel, acesta să se poată ocupa și de el. Intră cu capul plecat.

– Îmi pare rău, începu el, dar n-am reușit să fac ceea ce mi-ați cerut. De-abia dacă aș fi putut lua doi sau trei bănuți de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.

– Nici nu-ți imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor înțeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaștem adevărata valoare a inelului. Încalecă și aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul și întreabă-l cât ți-ar da pentru el. Dar, oricât ți-ar oferi, nu-l vinde, întoarce-te cu inelul.

Flăcăul încălecă și plecă în goană.

Bijutierul examină micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci și apoi zise:

– Spune-i învățătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.

– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.

– Da, raspunse bijutierul. Știu că-n alte vremuri ar merita și 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.

Tânărul mulțumi și se întoarse degrabă la învățat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întamplate.

– Ia loc, te rog – îi spuse acesta, după ce-l ascultă. Tu ești asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă și unică. Și, ca și în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.

Spunând acestea, lua inelul și-l puse din nou pe degetul mic.

– Cu toții suntem asemenea lui, valoroși și unici, perindându-ne prin târgurile vieții și așteptând ca mulți oameni care nu se pricep să ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie  lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă și să realizeze valoarea pe care o au. Amintiți-vă mereu cât de mare este valoarea voastră și nu vă dați pe degeaba, unuia sau altuia doar pentru ca lumea asta, prost așezată  le da o oarecare “aură”!