“Travesti” sau cum să te vindeci de nevroză prin scris

    Deși are  numai de  155 pagini, romanul Travesti  de  Mircea Cărtărescu  este un roman destul de greu de citit și mai ales de înțeles. Greu de citit din cauza multelor neologisme și termeni de specialitate din anatomie (iar pentru cei care nu sunt familiarizați cu terminologia medicală chiar poate fi o problemă să stea tot timpul cu dicționarul după ei să înțeleagă ce-a vrut să spună scriitorul), dificil de înțeles datorită puternicei încărcături psihologice care emană aproape din toate paginile.

Travesti este scris sub forma unor asociații libere, întrerupte ocazional de reflecții introspective, pe marginea unui eveniment (tabăra de adolescenți de la Budila) din dublă -chiar triplă  perspectivă a personajului Victor:

•  perspectiva  tânărului de 17 ani introvertit, nevrotic și puțin inadaptat social, cu vădite tendințe schizoide, dar cu o bogată imaginație pe care o folosește printre altele pentru a se proiecta în viitor și a se vizualiza “omul complet și perfect, scriitorul total… știam cine sunt, știam ce am de făcut, sufocările de care sufeream, visele crude, scatologice, premonitorii”, pasionat de lectură și care visează să scrie marea carte a vieții, cu care să “dea lovitura” și să se afirme în lumea literara,
•  perspective adultului de 34 ani care-și descrie amintirile și vrea să se vindece de o traumă neclară la început, dar limpezită spre final.
• perspectiva onirică (trecutul văzut prin prisma viselor avute).

Dacă la început asociațiile aparent haotice stau în calea înțelegerii conflictului de bază al tânărului nevrotic, treptat-treptat se conturează faptul că Victor a suferit o puternică traumă în copilăria mica datorită schimbării de gen care a avut loc în jurul varstei de 5 ani,  în decursul unei operații chirurgicale. Faptul că până la acea vârstă era tratat ca o fetiță–cu implicațiile de rigoare: îmbrăcat în rochii și având păpusi drept jucării- iar după 5 ani este tratat și forțat să-și asume identitatea masculină, îi creează o puternică tensiune psihică, “obligat” să-și refuleze amintirile legate de perioada în care era fetiță, lucru care îi reușeste atât de bine încât în toate amintirile sale el apare drept sora sa.

La acest cocktail nefast se mai adaugă și o amintire care, eliberată din temnița inconștientului său deja explorat fără succes într-o cură psihanalitică:

“Greața și vertijul care m-au târât din clinică în clinică. Nevroza mea refractară la psihanaliză, psihotropice, sex, băutură. Refractară, mă tem, până și la această ultimă soluție, la bandajul strâns al acestui text, acestei texturi, acestei textile rare și complicate ca un tifon sau ca pânza de păianjen…”

reușește să străbată în cele din urmă la lumina în urma acestei terapii prin scris la care se supune intenționat ca ultima încercare de vindecare: la 7 ani a fost abuzat sexual de Dan, nebunul, vecinul de bloc.

Spre finalul romanului aflăm că demersul său a dat roadele mult așteptate și scriitorul este vindecat, putând, acum că s-a eliberat de limitările nevrozei sale, să-și valorifice la întregul său potențial talentul literar evident și  să se dedice acelei capodopere la care visa încă din adolescență.

Dacă acest roman este unul autobiografic,  atunci putem deduce că vindecarea rezultată în urma scrierii acestui roman a fost de durată și a contribuit la apariția romanului său celebru Orbitor.