Unde ne este inima, acolo ne va fi si punga

Se vehiculează tot mai mult ideea că societatea în care trăim astăzi este una pragmatică, în care contează mai ales atingerea interesului propriu și/sau de grup și utilitatea acțiunilor membrilor ei. Este o societate tehnologizată cum n-au visat strămoșii vreodată că va fi, ceea ce înseamnă oportunități nemăsurate de a socializa, atât offline, cât și online. Mijloacele de transport moderne de care dispunem ne permit să călătorim până la capătul pământului și chiar împrejurul lui, 

iar internetul ne dă posibilitatea să ne bem cafeaua în direct pe skype sau alt program, cu cine vrem noi, chiar și cu Yeti, dacă intră online și ne dă accept. 

Viața ne-a fost schimbată radical față de cea a străbunilor noștri, acest fapt e evident, dar  întrebarea este: este aceasta o schimbare în bine, este ea folositoare omenirii pe termen lung? Cum ne raportăm la miile sau zecile de mii de semeni cu care poate luăm contact prin diverse modalități în decursul unei vieți de 70-80 ani? Și cât de mult ne influențează valorile morale stilul de viață impus de adaptarea la noile cuceriri ale tehnicii? 

Este clar că nu avem atâtea resurse psihice să investim emoțional în absolut toate persoanele pe care le cunoaștem, chiar dacă poate interacționăm zi de zi cu ele, și nici timpul necesar să dezvoltăm relații de calitate cu majoritatea cunoscuților și chiar prietenilor. Nici nu putem să ne implicăm activ în toate acțiunile sociale cu care mental suntem de acord, din moment ce suntem bombardați cu cerințe din toate părțile pe toate canalele. Nici nu putem să luptăm chiar pentru drepturile tuturor năpăstuiților sorții, regimurilor, neglijenței sau nepăsării organizațiilor, pentru pacea lumii, protejarea mediului, salvarea balenelor sau a speciei  triptolencicopitus (n-o gugăliți, că nu există, am inventat-o să țină loc de etc., fiindcă prea e demodat). 

Ce e de făcut atunci? Cum ne ordonăm prioritățile, în funcție de ce criterii? Primează, oare, tot utilul și în relațiile dintre noi? Ne alegem prietenii sau poate chiar și partenerii de viață în funcție de cât de utili ni se dovedesc a fi? Suntem aleși (sau respinși) tot în funcție de interesul de moment al cuiva? 

Îmi vine în minte acum gestul brutal al unui profesor universitar care a cerut să fie îndepărtat aranjamentul floral deosebit care trona pe biroul vorbitorilor, atunci când i-a venit rândul să-și prezinte lucrarea pe care o pregătise pentru acea conferință:

“Luați florile acestea de aici, le-am văzut, și-au făcut efectul, acum pot fi date la o parte.″- a zis măturând cu mâna disprețuitor în direcția lor. 

Nicio urmă de admirație pentru frumos și de respect față de simțul estetic deosebit al organizatoarei, necum o vorbă caldă de mulțumire și apreciere și nici considerație pentru cei prezenți în sală, care admirau florile și le-ar fi vrut lăsate acolo unde fuseseră puse. M-am întrebat dacă așa procedează și cu persoanele din anturajul lui, le ține pe lângă el câtă vreme sunt utile și își fac efectul, ca pe urmă să le măture nepăsător atunci când nu-i mai sunt de folos? Jurnalul pe care-l publicase cu ceva ani în urmă arăta că da, pe soție o tratase execrabil cât a fost sărac și fără un nume, iar când soarta i-a surâs și-a început să-i meargă bine, a divorțat de ea deși era în pragul bătrâneții, că deh, acum îl încurca, nu?  Și m-am trezit gândindu-mă cum un gest aparent mărunt și care n-avea legătură directă cu domeniul personal trăda modul lui de a se raporta la Celălalt.

Revenind la întrebări: care ne sunt valorile morale astăzi? Iubirea aproapelui mai are o semnificație pentru noi sau a devenit o sintagmă lipsită de conținut?

Max Scheler, dacă nu mă înșel, făcea o comparație în cartea ″Omul resentimentului″ între iubirea pentru aproapele și iubirea pentru omenire, și sesiza cu finețe de psiholog cu experiență că oamenii care pretind că iubesc omenirea, nu iubesc de fapt pe nimeni în particular, iar această paradă de sentimente pozitive față de umanitate în general, e doar o fațadă după care își ascund neputința de a-și iubi aproapele.

 Dacă ai nenorocul să fii aproapele căzut între tâlhari al unor astfel de oameni, riști să ai aceeași soartă cu cea a călătorului din pilda lui Hristos: zaci acolo nebăgat în seamă de cei care ar fi trebuit să te ajute, până se îndură de tine cine nu te așteptai, în cazul fericit în care mai există samariteni miloși astăzi. De ce mă îndoiesc tare de asta? Fiindcă am constatat că mila e cel mai disprețuit dintre sentimentele umane în zilele noastre. Încercați să spuneți cuiva că i-ați făcut un bine din milă, și garantat vă alegeți c-un dușman.

Iubirea aproapelui se vede în ceea ce faci pentru el, nu în mulțimea vorbelor frumoase pe care poți să i le spui – deși ajută la ridicarea moralului uneori și acestea – nici în căldura din dreptul inimii pe care o simți câteva secunde când te gândești la el/ea. Haideți să raționăm un pic: dacă un om îți spune că-i plac foarte mult mașinile de lux, dar atunci când îi pică pe neașteptate o mare sumă de bani îi investește pe toți în vapoare și nu cumpără nici măcar o singură mașină, mai crezi în ceea ce spune sau te ghidezi după ceea ce face? 

 Nu arată investiția aceea care e adevărata lui pasiune? 

Tot așa este si cu iubirea noastră: unde ne este inima, acolo ne va fi și punga. Cine pretinde altfel, nu face decât să se mintă pe sine, conștient sau nu.

Acest lucru nu înseamnă totuși că iubirea are un preț, deși poate n-ar fi greșit să luăm în calcul și să analizăm și acest aspect (!).