Semnificatia Crăciunului

Matei 1

18. Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi, înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.

19. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns.

20. Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: “Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.

 

21. Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

22. Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice:

23. “Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: “Dumnezeu este cu noi.”

24. Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; şi a luat la el pe nevasta sa.

25. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un Fiu. Şi el I-a pus numele Isus.

Matei 2

1. După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din răsărit la Ierusalim.

2. şi au întrebat: “Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.”

3. Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.

4. A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.

5. “În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei, “căci iată ce a fost scris prin prorocul:

6. “Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”

7. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua.

8. Apoi i-a trimis la Betleem şi le-a zis: “Duceţi-vă de cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc: şi, când Îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să vin şi eu să mă închin Lui.”

9. După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul.

10. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie.

11. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă.

12. În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod, şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum.

 

Influenţează numele destinul?

Despre influența numelui asupra destinului s-a vorbit încă din antichitate și esența acesteia a fost prinsă succint de vechiul proverb latin  „Nomen est omen” (Numele este destinul tău). Dar această credință este mult mai veche, căci până și scrierile biblice ale vechiului testament atestă faptul că se acorda o importanță deosebită numelui unui copil, chiar numele fiului lui Dumnezeu fiind ales cu grijă. Și se va numi Emanuel.

Alte nume puse în urma unei revelații divine au fost cel al lui Ioan Botezătorul, nume indicat de tatăl lui Zaharia. Destinul marelui profet este arhi-cunoscut astăzi, însă puțini sunt cei ce mai fac legătura dintre numele său și soarta deosebită a acestuia. Și nu mă refer aici la felul morții sale, ci mai ales la scopul vieții sale, acela de antemergător al lui Isus Hristos.

De unde vine credința că numele influențează destinul

În antichitate, numele fiecărei persoane însemna ceva, lucru de care copilul care purta numele respectiv devenea conștient pe măsură ce creștea. Un copil numit războinicul, de exemplu, avea tendința normală de a se conforma acestei denumiri, un altul numit omul păcii  dezvolta tendinţa de a fi împăciuitor. Numele exercita un fel de presiune psihică asupra purtătorului, astfel că putem vorbi despre profeția care se auto-împlinea.

Nu de puține ori, copiii erau numiți după numele zeităților la care se închinau părinții, cu scopul evident de a atrage protecția acestora asupra odraslelor lor. Poate că era o înlocuire a ritualurilor de aducerea de jertfe umane pe altarul acestora sau numai o completare a lor.

În mod paradoxal, deși astăzi numele oamenilor rareori mai exprima ceva anume (excepție fac câteva nume, de exemplu Speranța), presiunea psihică este la fel de mare ca în antichitate. Dacă un copil este numit după o vedetă din lumea sportului, șansele ca acel copil să urmeze o carieră în sport sunt mai mari.

Influența numelui în zilele noastre

Deși nu se mai poate vorbi despre o credință în puterea supranaturală a unor divinități, influența numelui asupra destinului se manifestă altfel în zilele noastre. Studii asupra modului în care colegii de clasă percep numele ieşite din comun, străine de cultura respectivă, arată că acei copii care le poartă sunt percepuți ca fiind ei înșiți mai ciudați si, în general, sunt marginalizați. Acest fapt, petrecut zi de zi, lasă urme adînci în psihicul copiilor stigmatizați iar dezvoltarea lor va fi defectuoasă. Ei vor crește cu ideea că ceva este în neregulă cu ei și vor sfârși prin a se comporta ca atare.

De asemenea, chiar și profesorii fac diferențe între copiii care poartă nume comune, familiare și cei cu nume ieşite din comun, neobișnuite pentru o cultură anume, de obicei nume împrumutate din telenovele, seriale de televiziune, nume de vedete sau de personaje de romane din literatura străină. Copiii cu nume comune sunt percepuți ca fiind mai disciplinați și mai conformiști, pe când cei cu nume exotice ca fiind capabili de acte de revoltă, de indisciplină.

Unele nume pot atrage ironia celor din jur. Gândiți-vă cum ar fi întâmpinat într-o colectivitate un copil numit Einstein sau altul numit Quasimodo. A îndura toată copilăria și poate toată viața povara unui nume ieșit din comun, care atrage o atenție negativă tot timpul, poate influența în mod decisiv destinul cuiva.

O altă ipoteză asupra motivației alegerii numelui de către părinți este cea a atragerii bunăvoinței asupra copilului a unei rude care are un succes deosebit în viață, mai ales dacă este și declarată nașul de botez al copilului. Motivația este asemănătoare alegerii numelor de zeități în antichitate, speranța că acea rudă va deveni protectorul (financiar mai ales) al copilului care îi poartă numele.

Cugetări la miezul noptii

Ați observat vreodată cât de perseverenti sunt copiii mici când încep să pășească pentru prima dată? Cad, se ridică și o iau de la capăt cu același entuziasm, fără să fie intimidați de adulții din preajma lor care pășesc cu siguranța la care tânjesc intens și ei. Nu își fac probleme despre ce vor crede părinții sau persoanele care îi privesc și nu par că-și spun: Oh, n-am să reușesc niciodată să fac asta, nici măcar n-am picioare așa de mari și lungi ca tata sau mama! Și dacă am platfus sau tendoanele prea scurte și n-am cum să reușesc? Nu, nu-și fac asemenea probleme și nici nu sunt descurajați de eșecurile din zilele precedente, se pare că uitarea este o formă de a le gestiona mult mai bună decât lungi liste cu strategii și tehnici de depășire a dificultăților. Din fericire pentru toți bebelușii candidați la mersul biped, nici n-au auzit vreodată așa-zisa perlă de înțelepciune atribuită lui Albert Einstein: „Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.”, așa că dau înainte și fac același lucru în același mod de zeci de ori pe zi așteptând ca într-o zi rezultatul să fie altul decât un simpatic căzut în funduleț. Și vine ziua când se întâmplă minunea, iar bucuria contagioasă de pe fețișoarele lor este ceva de nedescris.

Mai tîrziu, după ce mai cresc puțin, fac lucrurile cu o intensitate pe care noi adulții am pierdut-o demult: râd din toată inima la orice maimuțăreală cu sau fără haz, vorbesc cu toată seriozitatea frunzelor și copacilor, mângîie toți cățelușii întâlniți fără să se teamă, zâmbesc încrezători stelelor, aleargă după licurici să le prindă lumina în pălmuțe, îmbrățișează cu brațele lor micuțe soarele și-l arată triumfători mamei, dau nume tuturor florilor și ursuleților de pluș, își împart cu dărnicie apostolică bucățica de biscuit cu pisoiașul vecinilor…

Privindu-i, nu ai cum să nu vezi în ei pulsația vibrantă a vieții și să nu te întrebi: când și de ce am pierdut noi toate acestea? S-a întâmplat la trecerea în adolescență sau cumva chiar mai devreme? Poate atunci când am fost îndoctrinați cu tot felul de cutume, credințe și valori pe care a trebuit să le asimilăm pentru a deveni oameni civilizați, bine integrați în societate? De ce nu mai suntem în stare să ne bucurăm din tot sufletul de toate minunile din natură puse la dispoziția noastră cu o generozitate divină? De ce ne petrecem puținul timp liber mai degrabă în cluburi, restauranțe, discoteci etc. decît în mijlocul pădurii? De ce nu ne oprim să cugetăm la ceea ce am pierdut tot luptându-ne să împlinim cerințele din ce în ce mai dezumanizante ale societății moderne? Rezultatul? 

Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont, apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai „satis facţii“. Reu şita profesională intră în conflict cu bucu ria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu „ocupat“) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: sing ur ătatea şi răgazul.

spunea Andrei Pleșu în Despre frumusețea uitată a vieții, și aș adăuga bucuria la componentele decisive suspendate, chiar pierdute.

Bucuria de a asculta înfiorat cum crește firul ierbii, de a-ți înălța sufletul dincolo de mundanul vîscos și apăsător către un nor rătăcit ajutându-l să găsească drumul către casă, de a descoperi strălucirea nestematelor iubirii agățată în privirea fugitivă a unei perechi de ochi timizi, de a privi splendoarea zorilor de zi îmbătându-ne de promisiunile cerești pe care le poartă, de a privi viața care abia răsare și ne este făcută cadou, dar și viața care apune cu măreție solară, după ce au turnat în sufletele apropiaților dulceața unor trăiri magnifice. 

Și în definitiv, pentru ce ne e dată viața?

Unii ar spune că pentru a te bucura de plăcerile oferite de lumea în care ai nimerit fără s-o alegi și de cele oferite de satisfacerea propriilor instincte, de la plăceri gastronomice la cele sexuale. Sunt cei care laudă plăcerile carnale cu toată puterea ființei lor și care îi taxează nemilos pe cei care nu li se alătură. 

Alții se orientează către plăcerea cultivării unui spirit elevat și zăbovesc atât de mult pe tărâmul contemplației și meditației, încât sfârșesc prin a fi total neproductivi. Rupți mai tot timpul de realitate, nu par să conștientizeze faptul că viața are și o parte pragmatică și că nu e deloc lipsit de noblețe să te ocupi și de acest aspect al ei, sfârșind prin a trăi pe spatele altora.

 Unii suferă de mania grandorii și trăiesc construindu-și o persona cât mai impresionantă, alegând o nișă care le e mai ușor accesibilă pentru a se afirma, eventual domenii mai neglijate ale artei, științei sau medicinii. Trudesc fără încetare la zidirea unui ego monumental pentru a fi siguri că vor rămâne în memoria urmașilor cu ceva, că vor fi pomeniți după moartea lor cu cinste și respect, chiar dacă e vorba numai de muncă de execuție, nu de contribuții originale într-un domeniu. Slabă consolare pentru o viață irosită în trudă fără rost și uscăciune sufletească! Oare chiar își închipuie că generațiile viitoare nu vor avea alte preocupări decât să se dedice cinstirii memoriei unor spirite mediocre?

Mai există și cucernicii, cei dedicați trăirii fără rest a perceptelor divine, indiferent sub ce formă și-ar reprezenta divinitatea. Mai smeriți sau mai vizibili, aceștia trăiesc viața bucurându-se chiar și de necazuri și au o viziune diferită asupra sensului vieții. Nu-și opresc privirile spre lucrurile materiale, trecătoare, ci țintesc spre viața veșnică.

Cazul Bodnariu si comunitatea crestină

bodnariuAm aflat de tragedia prin care trece familia Bodnariu încă din primele zile și m-am cutremurat gândindu-mă la durerea indescriptibilă prin care mi-am imaginat că trec. Să ți se confisce, practic, cinci copii între 3 luni și 10 ani este ceva ce n-aș fi crezut să se întâmple în secolul nostru într-o țară presupus civilizată cum este Norvegia. Pentru cei care nu sunteți la curent cu tragedia prin care trece această familie, vă puteți documenta pe pagina de facebook deschisă în contul lor Norway, return the children to Bodnariu family sau pe situl pastorului Cristian Ionescu din Chicago, popaspentrusuflet.wordpress.com, cel care se ocupă în mod exemplar de suportul moral, emoțional și material acordat acestei greu încercate familii. Nu am auzit de acest pastor până acum, să fiu sinceră, dar m-a impresionat profund modul în care a gestionat situația până în acest moment și m-am trezit gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să am un așa suport frățesc ori de câte ori am avut vreun necaz. Un om plin de curaj, care nu se teme să sufere alături de cei în suferință, dar și să lupte cu toate puterea pentru cei cu care se identifică.

 

Atitudini pline de empatie versus revărsare de răutate

Am urmărit evoluția cazului Bodnariu zilnic încă din noiembrie (pe 16 noiembrie le-au fost răpiți copiii de barnevernet- instituția locală norvegiană de protecție a copilului) sperând că va veni ziua în care voi citi că le-au fost înapoiați copiii și că voi scrie un articol cu happy end. Nu s-a întâmplat acest lucru până acum, din păcate, dar această amânare a scos la iveală multe adâncuri de inimă, căci părerile, chiar și printre creștini, sunt împărțite. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că atitudinea plină de empatie care ar trebui să caracterizeze orice creștin și pe care m-aș fi așteptat să o întâlnesc la nivelul intregei comunități creștine, nu este deloc comună tuturor celor care se auto-intitulează demni urmași ai lui Hristos. Dacă pastorul Cristian Ionescu de care vă spuneam mai sus s-a comportat exemplar, alți creștini au găsit de cuviință să fie critici și să spună, mai direct sau pe ocolite, că părinții și-au meritat soarta fiindcă au făcut păcatul “capital” de a-si disciplina copiii, totuși în dragoste, după cum asigură părinții. Și nu avem motiv să nu-i credem, căci fotografiile și video-clipul pus la dispoziție publicului larg arată niște copii fericiți, care interacționau cu părinții lor fără teamă. Da, teama se vede în ochii copilului abuzat chiar în fotografii, căci amprenta fricii față de autoritatea părintească străbate orice interacțiune, însă copiii Bodnariu  nu prezintă deloc așa ceva. Pe de altă parte, chiar faptul că au admis că și-au disciplinat uneori copiii arată onestitatea parintilor, căci știau prea bine că acest fapt nu avea cum să fie în favoarea lor. Iar daca au spus adevărul în acest punct sensibil pentru ei, nu am motive să nu-i cred atunci când fac alte declarații. 

Totuși, înclin să cred ca o lege care permite luarea tuturor copiilor pentru acte de disciplinare ușoară, fără a li se da avertismente și a li se oferi consiliere psihologică și condiții de îndreptare a lucrurilor, este draconică. Iar cine susține că o așa lege este dreaptă are mari probleme în a aprecia justețea unei legi. Faptul că există o lege anume într-o țară, nu înseamna că e neaparat și dreaptă, iar cetățenii unei țări ar trebui să poată protesta împotriva legilor nedrepte. Nu asta s-a întâmplat și în Romania într-un faimos decembrie? Nu e oare periculos să gândim că trebuie să ne supunem orbește oricăror legi fără să le trecem prin filtrul rațiunii să vedem daca sunt bune sau nu? În plus, sugarul de 3 luni nu trebuia despărțit de figurile de atașament semnificative din viața lui, mama si tata, căci acest fapt îi afecteaza grav formarea unui atașament securizant. 

Unii creștini, ceva mai ipocriți, nu acuză direct părinții, ci doar susțin că protecția copilului nu avea cum să greșească și ar trebui să așteptăm verdictul unei instituții norvegiene ca să știm cum au stat lucrurile de fapt. Modul lor de gândire îmi aduce aminte de odiosul regim comunist și de lacheii lui, care nu-ți permiteau să gândești cu mintea ta, ci îți impuneau verdictele lor.  Ei susțin că ar trebui să stau în așteptare să se pronunțe instituțiile norvegiene (dar nu s-au pronunțat deja??) și abia apoi să spun dacă barnevernetul a comis vreun abuz sau nu. De parcă nu aș putea gândi singură că a lua brusc un sugar de 3 luni de la sânul mamei și a ridica 2 copii adormiți din pătuțurile lor de lângă mama care-i învelise cu drag, reprezinta grave abuzuri asupra copiilor! Nu pot să nu mă înfior la cît vor fi plâns și suspinat bieții micuți când s-au văzut în mîini străine și au trebuit să și plece cu ei. Că norvegienii nu se gîndesc la bunăstarea copiilor ci la mersul afacerilor lor, e clar, dar cum de niște creștini care stau cu nasul în biblie toată ziua arata atîta lipsă de compasiune și înțelegere, asta nu pot să pricep în ruptul capului! 

Sau, poate, ar trebui să-mi explic prin prisma citatului “mulți chemați, puțini aleși”? Și dacă această încercare a familiei Bodnariu e, de fapt, încercarea întregei creștinătăți? Sau o trezire a ei? Dacă urmează vremuri mai grele și mai crunte și acum e timpul ca cine e sfânt să se sfințească și mai departe și cine e întinat să se întineze mai departe?

norway

(sursa fotografii: pagina facebook mentionata in articol)

Buruienile lui Constantin Noica

Cabana lui Noica (sursa: wikipedia)

Cabana lui Noica (sursa: wikipedia)

Am citit de curând Jurnalul Annei Frank (îi voi face o recenzie aici cât de curând) și mi-a deschis apetitul pentru jurnale, așa că m-am apucat de Jurnal filosofic al lui Constantin Noica. Chiar de la începutul cărții dau peste următorul citat, aș zice eu semnificativ pentru discipolii dumnealui:

Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. 

N-am putut să nu mă opresc să nu cuget la mulțimea celor pe care Constantin Noica îi va fi considerat buruieni. Oare câtor asemenea buruieni le-a spus Constantin Noica să meargă în direcția către care se simțeau înclinați? Câți se simt mândri acum că Noica i-a sfătuit să meargă în direcții pe care el însuși nu le agrea și au mers (la sfatul lui, chipurile) fără să realizeze că acel sfat al filosofului venea poate în urma considerării ucenicului drept buruiană, un om care niciodată nu va putea să producă ceva original și util?

Buruienile nu sunt bune decât de aruncat și asta cât mai repede cu putință. Oare nu cumva sfatul filosofului de a-i lăsa pe unii să urmeze drumul propriu venea în urma dorinței acestuia de a curăța terenul select al culturii și filosofiei de înaltă calitate de buruieni care nu puteau produce nimic rodnic? 

Tot ce se poate. Se știe că cele mai intime gânduri scapă prin filtrul minții conștiente și ies la iveală prin mici scăpări, cum s-a întâmplat și în cazul acesta. Cred că avem în această observație cheia gândurilor lui Constantin Noica cu privire la mare parte dintre discipolii lui, anume la partea care și-a urmat propriul drum și nu s-au remarcat în domeniul filosofiei. Ei vor fi fost buruienile de care vorbea Noica aici. Dată fiind notorietatea lui, filosoful trebuie să fi avut o pleiadă de tineri roind în jurul său care nu s-au ridicat la înălțimea standardelor filosofului.