Nu de puține ori în viață facem instinctiv unele lucruri despre care credem că exprimă felul nostru unic de a gândi și acționa, fără să știm însă cum să le numim, până când într-o zi aflăm cu totul întâmplător nu numai că le știa toată lumea, dar că se și numesc într-un fel. Momentul în care îți dai seama că ceea ce făceai tu nu e deloc ceva unic, deosebit, ci absolut banal, comun multora e mult mai (dureros de) fascinant decât acela în care ai o iluminare subită (și în general dubioasă) că ești un geniu neînțeles, pe cinstea mea. Exact așa ceva am trăit eu când am auzit despre sintagma cost de oportunitate care denumea fix socotelile pe care eu mi le făceam în suflet încă din fragedă pruncie atunci când evaluam ceva, orice – și pe care le țineam ascunse ca pe orice altă activitate clandestină de pe vremea aceea.
Ce este costul de oportunitate și cum am aflat eu de el
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune oportunități la care se renunță atunci când se face o alegere în favoarea uneia. Cel care a explicat prima dată cum stă treaba cu oportunitățile sacrificate de o simplă alegere a fost economistul francez Frederick Bastiat încă din 1848 în celebrul său eseu Ceea ce se vede și ceea ce nu se vede. Mă voi opri puțin la exemplul cel mai simplu, acela al tâmplarului care are o bucată de lemn și trebuie să aleagă să facă ceva din ea. Orice ar alege (să zicem un scaun), odată alegerea făcută, el sacrifică toate celelalte posibilități pe care le avea, o ușă, o masă, un dulap, o noptieră etc. Dacă a ales un scaun, clar că nu mai poate face altceva, iar dacă ușa, de exemplu, este cel mai valoros lucru pe care-l putea scoate din bucata de lemn, costul de oportunitate este costul ușii. Așa că scaunul ales ar face bine să merite valoarea sacrificată.
Costul de oportunitate și timpul
Dar poate cel mai bine ne prinde bine să aplicăm cu cap conceptul acesta în folosirea timpului, care, odată scurs, s-a dus pen’ totdeauna, nu e nevoie să insist să vă conving, așa că socotelile trebuie să fie fără zecimale aici. De exemplu, ai la dispoziție o după-amiază întreagă până la cină și trebuie să alegi din nșpe mii de activități absolut necesare toate (sau cel puțin așa ți se pare la momentul respectiv, mai ales dacă ești perfecționist/ă), dar cum nu ai timp să le îndeplinești pe toate, faci o selecție la sânge. Ca și tâmplarul de mai sus, ești pus în situația de a sacrifica unele activități în favoarea altora. Să gătești, să vezi un film, să ieși la cumpărături, să speli sau să-l citești pe Kant? Asta e întrebarea! Care e activitatea care produce o mai mare satisfacție și folos pe termen lung și la care ai renunța cel mai ușor pentru a câștiga ceva timp în plus? Nu știu voi, dar eu în ultima vreme aleg să renunț tot mai des la gătit. Și să nu credeți că nu-mi place să gătesc și de-aia mă lipsesc bucuroasă de o așa activitate creativă, ba da, îmi place la nebunie, mare parte din prima tinerețe mi-am petrecut-o lângă aragaz, de fapt. La un moment dat, am avut chiar o tentativă de a-mi redefini identitatea în termeni de Martha Stewart of Romania, mândra patroană a unui restaurant faimos unde pot fi comandate niște feluri nemaiîntâlnite în lumea largă, răscoapte bine în mintea mea. Îmi place să combin ingredientele și nu mă dau înapoi de la cele mai ciudate experimente culinare, așa din pură curiozitate, am și acum o listă întreagă cu diverse combinații menite să revoluționeze bucătăreala mondială, în caz că vreodată mă voi reapuca de asemenea îndeletnicire înalt consumatoare de timp și fantezii ciudate.
Dar să revenim la subiect, în ultima vreme m-am gândit la modul cel mai serios dacă se merită să mai investesc timp prețios și ireversibil în ceva atât de efemer precum un fel de mâncare bine gătit. Adică de ce ar trebui pentru o lingură de ciorbă să stau mai mult cu nasul în oală și nu cu el într-o carte sau chiar pe-afară? Merită satisfacția produsă de faptul că mi-a reușit cozonacul pierderea altor activități mai plăcute și mai utile pe care le-aș putea desfășura în timpul consumat cu frământarea lui, like să mă plimb prin Herăstrău? Darrrr….. nu le-aș putea oare avea pe amândouă, și cozonacul și plimbarea?
Personal, sunt de acord cu faptul că nu se merită să pierzi timpul gătind când poți comanda ce-ți poftește sufletul, însă am întâlnit femei care n-ar renunța la satisfacția de a-și prepara singure mâncarea pentru ele însele sau pentru familie pentru nimic în lume.
Este posibil ca pentru unele femei – sau chiar și pentru unii bărbați -satisfacția aceasta să conteze mai mult decât cea pe care ar obține-o din oricare altă activitate. Sau se poate întâmpla ca, pur și simplu, să nu aibe preocupări care să concureze cu plăcerea gătitului. Totuși, ținând cont de tentațiile tot mai variate care există în societate la ora actuală în ce privește petrecerea timpului, e cam greu de crezut că e mereu de preferat să stai mai degrabă lângă aragaz decât să faci orice altceva. Măcar din când în când, câte o socoteală simpla gen “de ce să pierd timpul gătind când pot face altceva” n-ar strica.
Costul de oportunitate in cazul alegerii de a nu gati ci de a comanda mancarea acasa ar fi valoarea satisfactiei care ar proveni din activitatea desfasurata in timpul astfel salvat, inteleg. Dar cum se poate compara satisfactia in mod obiectiv? Fiindca la urma urmei depinde numai de perceptia celui sau celei care face alegerea, deci vorbim despre criterii absolut subiective.
Da, asta e și ideea costului de oportunitate, numai cel care face alegerile poate calcula valoarea reală a celorlalte opțiuni la care renunță, pentru că aceasta variază de la persoană la persoană, în funcție de gradul de interes pentru ele.