Cum faci fată rudei tale cu Alzheimer?

olb woman

Boala Alzheimer este o afecțiune întâlnită cel mai adesea la persoanele în vârstă și afectează capacitatea de cunoaștere, intelectuală și memoria persoanei afectate. Este o afecțiune devastatoare care duce progresiv la pierderea identității, bolnavul nemaștiind cine este și care este raportul său cu persoanele din imediata apropiere. Rudele celor care suferă de această afecțiune sunt afectate la fel de mult de apariția acestei boli, deși în mod diferit. Chemate să asigure îngrijirea și protecția bătrânului cu tulburare Alzheimer, ele riscă să dezvolte diferite afecțiuni psihice și uneori medicale în cursul acestui proces. Se pot anticipa ușor stările de oboseală, stres, iritare, furie, supărare care pot surveni dacă boala se întinde pe duratat mai multor ani, iar persoana de îngrijire rămâne aceeași. O soluție ar fi internarea în azile specializate sau angajarea unor persoane care să îngrijească bolnavul, însă cum în România nu toată lumea își permite acest lux, sunt destul de numeroase familiile împovărate cu asemenea bolnavi.

Ce trebuie să știe îngrijitorul bolnavului de Alzheimer?

În primul rând să dețină informațiile elementare asupra diagnosticului, ce presupune acesta și cum evoluează în timp. Aceste informații se obțin de la psihiatrul curant al bolnavului, cu care este bine să țină legătura cel puțin lunar, dacă nu săptămânal. Dacă la debutul bolii deteriorările cognitive sunt cele predominante (aceasta însemnând gândire confuză, pierderea memoriei), ulterior se instalează și cele funcționale, bolnavul nefiind capabil să efectueze nici cele mai elementare lucruri, ca îmbrăcatul, spălatul, mersul la toaletă etc. Este crucial ca persoane de îngrijire să fie capabilă să determine momentul în care acestea apar și să nu bruscheze bolnavul, cerându-i să facă lucruri de care nu mai este capabil. Ar fi de preferat să ducă bolnavul la un control psihiatric ori de câte ori survine o schimbare în rău în funcționalitatea acestuia.

De asemenea, este indicat a se cunoaște exact efectul medicamentației pentru a avea așteptări realiste de la tratament, precum și de la activitățile de stimulare a memoriei. Astfel se poate împiedica căderea în deznădejde atunci când în ciuda medicației, Alzheimerul își vede nestingherit de drum.

Următorul pas este găsirea unor modalități pentru a face față stresului provocat de îngriirea zilnică a acestor bolnavi, știut fiind că nimeni nu poate rezista la un stres prelungit fără urmări negative pentru sănătatea mentală sau fizică. Se impune necesitatea unei analize a modului cum îngrijitorul a reacționat în trecut în fața frustrărilor și a pierderilor, pentru a evalua capacitatea acestuia de a rezista stresului iminent. La limită poate merge la câteva ședințe de psihoterapie pentru a-și evalua atât vulnerabilitățile, cât și punctele forte, dar mai ales modul cum pot maximiza resursele psihice și chiar fizice de care dispun, dat fiind că îngrijirea bolnavilor de Alzheimer necesită și forță fizică. Iar dacă știu că sunt vulnerabili într-o anumită arie (de exemplu își controlează cu greu iritarea, furia etc.) eventual să solicite ajutor specializat pentru învățarea unor modalități de gestionare a emoțiilor respective. De ajutor ar fi să facă o listă cu toți ceilalți factori stresori cu care se confruntă (un divorț, pierderea locului de muncă etc.).

Îngrijirea unui bolnav de Alzheimer pe durata mai multor ani poate duce la dispoziții negative, pesimism sau chiar depresie, iar uneori la intense sentimente de vinovăție, mai ales că singura perspectivă care poate fi imaginată pentru a scăpa de această povară este moartea bolnavului. Iar atunci când într-un târziu acest lucru se întâmplă, îngrijitorul poate avea remușcări gândindu-se că dacă l-ar fi îngrijit mai bine, ar fi fost mai tolerant, răbdător etc., poate acesta ar fi trăit mai mult și ar fi suferit mai puțin. În această situație contează enorm grupurile de suport ale persoanei care suferă pierderea: alți membri ai familiei, prieteni, asociații de suport, etc. 

Închei spunându-vă o istorioară care circulă pe net (autorul este anonim) și pare povestită de o asistentă de urgențe medicale. Este înduioșătoare, deși este o formă idealizată de a privi lucrurile și are mai rar acoperire în viața reală:

Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversatie. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casă de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă, îl întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Şi-atunci îl intreb mirată:
– Şi dvs vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună când nu știe nici cine sunteți?!
Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
– E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea.”

Leave a Reply