Între fictiune si realitate

În celebra sa carte De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu povestește, printre altele, despre relația de dragoste dintre tenorul celebru prin anii ’50, Cristian Vasile, și femeia care l-a inspirat în compunerea celebrei sale melodii Zaraza.

Este vorba despre faptul că cei doi s-au îndrăgostit, au devenit un cuplu, iar Cristian a compus melodia care imortalizează povestea lor de dragoste, melodie care a avut un succes atât de mare încât rivalul său Zavaidoc, alt cântăreț talentat al acelor vremuri, ar fi devenit extrem de gelos pe  el.

„Zaraza”, interpretată de Cristian Vasile, este unul dintre cele mai emblematice tangouri românești ale perioadei interbelice, o poveste de dragoste tragică ce a captivat imaginația publicului. Compus în 1929 de uruguayanul Benjamin Tagle Lara, cu versuri adaptate de Ion Pribeagu, cântecul evocă o femeie fatală, senzuală, cu „trup de șarpe felin” și „zâmbet de heruvim”.

În varianta românească, Zaraza devine simbolul pasiunii mistuitoare, iar vocea caldă a lui Vasile a transformat melodia într-un hit al epocii, cântat în restaurantele din București și nu numai.

Legenda, popularizată de Mircea Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, spune că Zaraza, o curtezană de lux de o frumusețe răpitoare, ar fi fost iubita lui Vasile. Cei doi s-ar fi îndrăgostit fulgerător în 1944, la „Vulpea Roșie” din București. Povestea lor, intensă, dar efemeră, s-a sfârșit tragic în 1946, când Zaraza ar fi fost ucisă din gelozie de un asasin plătit de Zavaidoc, rivalul lui Vasile. Devastat, Vasile ar fi recurs la gesturi extreme, precum consumarea cenușii iubitei sau tentativa de sinucidere cu terebentină, care i-a afectat corzile vocale.

Deși istoricii contestă veridicitatea poveștii, considerând-o o ficțiune inspirată de tango-ul original, legenda Zarazei rămâne vie. Ea reflectă dorința publicului pentru romantism tragic, iar melodia continuă să fascineze, fiind un omagiu adus Bucureștiului interbelic și talentului lui Cristian Vasile.

Acest Zavaidoc, în versiunea lui Cărtărescu, ar fi fost autorul moral al uciderii Zarazei într-un mod cumplit (gâtul i-ar fi fost tăiat de la o ureche la alta) de către ceea ce părea un cerșetor invalid la prima vedere, dar care a dispărut alergând cât îl țineau picioarele pe cheiurile Dâmboviței după săvârșirea crimei. Inițial, el ar fi vrut să-l suprime chiar pe Cristian Vasile, însă cum ucigașul plătit era la rândul său un mare admirator al cântărețului, s-a hotărât uciderea concubinei sale.

De atâta durere, Cristian Vasile încearcă să se sinucidă înghițând terebentină, dar nu reușește decât să-și ardă coardele vocale, acelea cu care o făcuse celebră pe Zaraza, pedepsindu-se astfel pentru vina de a fi adus-o în atenția ucigașilor și de a fi murit în locul său. Legenda mai spune și că, înnebunit de durere, cântărețul ar fi mâncat cenușa Zarazei linguriță cu linguriță.

Povestea pare veridică la prima vedere, dat fiind că scriitorul folosește locuri, nume și evenimente reale din epoca interbelică. Procedeul este unul obișnuit în lumea scriitoricească și nu i se poate imputa nerespectarea realității, din moment ce autorul nici nu pretinde a fi altceva decât scriitor de ficțiune.

Tocmai de aceea, acuzația de misogin cu care s-a ales de pe urma acestei cărți din partea unui psihanalist nu este una întemeiată pe realitatea psihică a autorului. Ca să nu mai zic că sunt și povestiri în această carte în care se vede apreciere, respect și admirație față de femei, deci chiar dacă ar fi fost cazul să fie judecat numai prin prisma acestei cărți, tot nu ar fi meritat eticheta de misogin, așa că putem presupune lejer că psihanalistul respectiv își proiectează propriul misoginism asupra scriitorului.

Mi-am dat seama că în această carte este multă ficțiune în momentul în care Mircea Cărtărescu își povestește prima sa experiență sexuală, care este diferită de ceea ce povestea în Travesti cu privire la același subiect. Poate fabulează în ambele scrieri, poate doar una este adevărată, acest lucru nu vom ști și, de fapt, nici nu e important să știm. Omul nu a pretins că-și scrie biografia acolo, deci ar fi cazul s-o lăsăm mai moale spre deloc cu etichetele puse pe persoana reală.

• “Travesti” sau cum să te vindeci de nevroză prin scris

Întorcându-ne la Zaraza și sfârșitul ei tragic în viziunea lui Cărtărescu, aș putea adăuga că deplasarea urii asupra persoanelor din anturajul apropiat celui care este urât este un mecanism de apărare des întâlnit în viața reală.

Acest mecanism este de obicei dezvoltat în primul stadiu genital (între 2 și 6 ani) și presupune deplasarea și cultivarea unor sentimente față de o cu totul altă persoană decât cea care le-a generat. După cum aflăm din Travesti, Mircea Cărtărescu are cunoștințe solide din domeniul psihologiei, deși acolo personajul principal nu poate fi ajutat cu ajutorul psihanalizei, cât să poată imagina o poveste atât de veridică.

O singură scăpare are scriitorul sau mai bine bis un singur punct slab are ficțiunea sa: amintirea caracterului real a lui Zavaidoc, presupusul autor moral, nu este umbrită de nimic care să facă cititorul să “muște” momeala și să-l creadă în stare de așa ceva.

 De ce iubim femeile

 De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu, publicată în 2004, este o colecție de povestiri scurte care explorează universul feminin și complexitatea relațiilor umane printr-o lentilă sensibilă și introspectivă. Cărtărescu îmbină realismul cu accente poetice și onirice, creând o atmosferă confesivă, marcată de o scriitură accesibilă, dar profundă, atentă la detalii senzoriale și emoționale.

Femeile sunt portretizate nu doar ca muze, ci ca ființe complexe, cu trăiri și contradicții, văzute prin ochii unui narator masculin care își analizează fascinația, dorințele și vulnerabilitățile. Tonul variază între nostalgie, melancolie și ironie, reflectând diversitatea modurilor în care iubirea poate fi trăită.

Cartea nu oferă un răspuns clar la întrebarea din titlu, ci sugerează că iubirea pentru femei este o combinație de admirație estetică, conexiune emoțională și căutare existențială, invitând cititorul să reflecteze asupra propriilor percepții despre iubire.

Citate care mi-au plăcut (pentru postarea Citate Favorite de pe blogul Floare de Colt : Citate favorite (185) – Ganduri despre perceptii)

Iată câteva citate reprezentative din cartea „De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu care m-au impresionat:

„Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează.”

„Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.”

„De ce iubim femeile? Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-întoarcem, şi mintea noastră se roteşte mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

„… în pat sunt îndrăznețe și inventive nu din perversitate, ci ca să-ți arate că te iubesc.”

„Fata nu era frumoasă, ci era imaginea sensibilă a frumuseții.”

„Pentru că sunt ca o poveste pe care n-o mai poţi lăsa din mână, pentru că sunt ca un cer pe care nu-l mai poţi cuprinde cu privirea.”

„Pentru că în ochii lor vezi uneori o tristeţe pe care n-o poţi înţelege, dar care te face să le iubeşti şi mai mult.”

„Pentru că au o fragilitate pe care n-o arată decât atunci când se simt cu adevărat în siguranţă, şi asta e cel mai preţios dar.”

„Pentru că iubirea lor e ca un râu care curge lin, dar care poate să te poarte în adâncuri pe care nu le bănuiai.”

„Pentru că au un fel de a-ţi atinge sufletul fără să ştie măcar că o fac, doar fiind ele însele.”

„Pentru că uneori plâng în tăcere, iar lacrimile lor sunt mai sincere decât orice cuvinte.”

„Pentru că în vocea lor e o muzică pe care n-o poţi auzi decât cu inima.”