Recenzie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian

Am descoperit “Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian absolut întâmplător, căutând cărți de tip jurnal ale unor personalități de seamă. Îmi plac mai ales jurnalele care au fost scrise fără intenția de a fi publicate, fiindcă ele reflectă cu adevărat gândurile intime ale autorilor.

„Jurnalul unei fete greu de mulțumit” de Jeni Acterian este exact ceea ce căutam, o operă rară, o fereastră către sufletul unei tinere intelectuale din România interbelică și postbelică, care își pune pe hârtie trăirile, gândurile și observațiile cu o luciditate și o sinceritate dezarmante, fără intenția de a fi publicate.

Publicat postum, jurnalul cuprinde însemnările lui Jeni Acterian din perioada 1929–1953, adunate în 28 de caiete, și a fost restituit publicului în ediție integrală de Editura Humanitas, cu fotografii inedite și un aparat critic ce completează imaginea unei epoci și a unui destin tragic, dar fascinant.

Cartea nu este doar o mărturie personală, ci și un document al unei generații care a dat României nume precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Mihail Sebastian – pe toți aceștia Jeni i-a cunoscut îndeaproape și i-a descris cu o privire pătrunzătoare.

Jeni Acterian (1916–1958), pe numele său adevărat Eugenia Maria Acterian, a fost o figură complexă: intelectuală, sensibilă, ironică și, da, greu de mulțumit. Născută într-o familie de armeni din Constanța, sora mai mică a lui Haig și Arșavir Acterian, Jeni a trăit o viață marcată de căutări intelectuale intense, de o conștiință acută a morții și de o nemulțumire perpetuă față de limitările condiției umane.

Cum spuneam mai sus, jurnalul ei nu a fost scris cu intenția de a fi publicat – este un act intim, o conversație cu sine, un refugiu în care își explorează obsesiile, iubirile și dezamăgirile. Tocmai această lipsă de artificialitate face ca textul să fie atât de captivant și autentic.

Lectura jurnalului nu este una ușoară. Nu există un fir narativ clar, nu există o intrigă care să te poarte lin de la un capitol la altul. În schimb, cititorul este invitat să pătrundă într-un flux de conștiință fragmentar, uneori haotic, care reflectă tumultul interior al autoarei. Primele pagini pot părea descurajante – lamentările adolescentine, plictiseala, reflecțiile despre moarte sau despre lipsa de sens a vieții pot părea repetitive sau apăsătoare.

„Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om”, notează ea la un moment dat, dezvăluind o obsesie pentru neant care străbate întregul jurnal. Totuși, pe măsură ce avansezi, descoperi o profunzime care te prinde: Jeni nu se mulțumește să constate, ci analizează, disecă, critică – atât pe sine, cât și lumea din jur.

Una dintre marile calități ale jurnalului este felul în care surprinde atmosfera Bucureștiului interbelic și postbelic. Prin ochii lui Jeni, vedem un oraș obosit, dar viu, plin de contradicții – un loc unde intelectualii tineri se adună în cercuri efervescente, discută despre artă, filozofie și literatură, dar unde războiul, sărăcia și incertitudinea lasă urme adânci.

Autoarea nu se limitează la introspecție; ea observă și comentează cu ironie și precizie oamenii și evenimentele din jurul ei. Prietenii și cunoștințele – Eliade, Ionescu, Cioran, Noica, Sebastian – apar în jurnal nu ca figuri mitizate, ci ca oameni reali, cu calități și defecte, pe care Jeni îi privește cu un amestec de admirație și scepticism.

De exemplu, despre Nae Ionescu, profesorul charismatic al generației, notează cu sarcasm că discursurile lui sunt mai mult spectacol decât substanță, dezvăluind o independență de gândire care o face pe Jeni un observator unic.

Jurnalul poate fi împărțit, grosso modo, în două perioade: una dominată de experiențe intelectuale și alta de tumult sentimental.

În prima parte, Jeni este o tânără pasionată de lectură (citește cu o frenezie impresionantă, uneori peste o mie de pagini pe zi), atrasă de filozofie, teatru și muzică. Reflecțiile ei despre operele citite sunt uluitor de mature și sigure – nu ezită să laude sau să demoleze cu argumente clare.

„Nu pot admite existența lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea”, scrie ea în 1938, revoltată de ideea morții, o temă care revine obsedant și care o apropie de existențialismul generației sale. Această etapă este marcată de o sete de cunoaștere și de o energie intelectuală debordantă, dar și de o melancolie care o face să se simtă deseori străină de lume.

A doua perioadă, mai ales ultimii ani ai jurnalului (1945–1947), se concentrează pe o poveste de dragoste intensă și dureroasă cu bizantinologul Alexandru Eliad. Relația, marcată de absențe și neînțelegeri, devine un fel de roman epistolar în sine. Jeni este conștientă de defectele lui Alexandru – „un om care nu mă merită” – și totuși nu poate scăpa de fascinația pe care o exercită asupra ei.

„Sunt îndrăgostită de el și mă urăsc pentru asta”, mărturisește ea, dezvăluind o vulnerabilitate care contrastează cu luciditatea ei obișnuită. Această pasiune o consumă și o transformă, iar jurnalul capătă o intensitate emoțională care te ține cu sufletul la gură, chiar dacă știi, din biografia autoarei, că finalul va fi tragic.

Stilul lui Jeni Acterian este un alt punct forte al cărții. Scrie simplu, direct, fără pretenții literare, dar cu o naturalețe care te cucerește. Ironia ei este tăioasă, dar niciodată gratuită; melancolia ei este profundă, dar nu cade în patetism.

Există momente de o frumusețe neașteptată, ca atunci când descrie o zi petrecută cu bicicleta sau plăcerea de a face prăjituri, juxtapuse cu reflecții despre Leibniz sau despre absurdul existenței. Această combinație de mundaneitate și profunzime face ca jurnalul să fie atât de uman și relatabil, chiar și la aproape un secol distanță.

Totuși, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” nu este o carte pentru oricine. Ritmul lent, lipsa unei structuri clasice și tonul uneori apăsător pot descuraja cititorii care caută o lectură ușoară sau o poveste bine închegată.

Unii ar putea găsi lamentările lui Jeni repetitive sau egocentrice – „Îți trebuie nervi să termini cartea asta”, spune un cititor pe Goodreads, și nu e cu totul nedrept. Dar tocmai această insistență asupra propriei nefericiri, această incapacitate de a se mulțumi cu jumătăți de măsură, este ceea ce o definește pe Jeni și dă valoare jurnalului. Nu e o carte care să te „schimbe” sau să îți ofere revelații spectaculoase, ci una care te invită să privești în oglinda propriei tale neliniști.

Dincolo de experiența personală, jurnalul are și o valoare istorică incontestabilă. Este un martor al unei epoci frământate, al unei generații de intelectuali care au încercat să își găsească locul într-o lume în ruină.

Asemănarea cu „Jurnalul” lui Mihail Sebastian este evidentă – ambii autori surprind spiritul vremii cu o acuitate remarcabilă, deși Jeni este mai puțin preocupată de contextul politic și mai concentrată pe universul ei interior. Lipsa detaliilor despre drama fratelui său Haig sau despre evenimentele majore ale vremii poate fi un defect pentru cei care așteaptă o cronică mai amplă, dar este și o dovadă a naturii profund subiective a scrierii.

În final, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” este o carte despre căutare – căutarea sensului, a iubirii, a propriei identități. Jeni Acterian nu găsește răspunsuri, iar moartea ei prematură, la 42 de ani, din cauza maladiei Hodgkin, lasă un gust amar.

Totuși, jurnalul ei rămâne o moștenire prețioasă, un strigăt al unei voci care refuză să se stingă în anonimat. Este o lectură care te provoacă, te enervează, te emoționează și, în cele din urmă, te face să apreciezi curajul de a fi sincer cu tine însuți, chiar și atunci când adevărul doare. Pentru cei dispuși să îi accepte imperfecțiunile, cartea lui Jeni Acterian este o călătorie memorabilă în mintea unei femei extraordinare, prinsă între genialitate și fragilitate.

Iată câteva citate reprezentative din Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian, care reflectă profunzimea, luciditatea și sensibilitatea autoarei:

„Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări…”

„Mi-e greu, din ce în ce mai greu… Cu toate că am făcut tot ce-mi umple zilele în ultimul timp. Am văzut oameni, am citit… Am încercat să mă ascund mie însămi cum am putut.”

“Şi am fost deodată cuprinsă de absurda dorinţă să reţin ceva. Poate timpul. Să-l reţin nu pentru că acea clipă era într-adevăr vrednică de a fi reţinută, ci dintr-un simplu impuls subit de furie, de violenţă contra neputinţei în care mă aflam în faţa curgerii fără sfârşit a vieţii mele.”

„Nu pot iubi un bărbat pentru că fiecare are o anumită doză de vulgaritate. Şi urăsc vulgaritatea.”

„Dar e vremea ca să ne retragem fiecare la locul său – eu ca să mor, voi ca să trăiți. Care din voi sau eu, deținem ce-i mai bun? Nimeni nu știe în afară de Dumnezeu.”

„Nu pot admite existența lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea.”

“Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el am întotdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie genetică, simte atât de identic cu mine. Are aceeaşi „structură“, aş zice. Şi regret pentru că am impresia – nu ştiu de ce – că asta mă bagatelizează. Ideea că cineva „seamănă“ cu mine îmi displace teribil. Ăsta e orgoliu, probabil.”

„Foarte simpatic și inteligent ca om, dar cărțile sale sunt destul de stupide.”

„Am citit ieri Nu de Eugen Ionescu. Are câteva capitole excepțional de bune. Este realmente prima carte românească pe gustul meu.”

„Suntem doar niște oameni de nimic, ce forfotesc în colțul lucidității și al suferinței. Nu știm să ducem lucrurile până la capăt. Din lașitate, probabil. Din frică.”

• Recenzie de carte: Jurnalul Annei Frank