„Central Park” de Guillaume Musso este un roman polițist captivant, care împletește cu măiestrie elementele de thriller psihologic, mister și dramă personală. Publicat în 2014 și tradus în numeroase limbi, inclusiv în română de Editura ALL, romanul a cucerit cititorii prin povestea sa plină de suspans și răsturnări neașteptate.
Cu un titlu care evocă imediat celebrul parc din New York, cartea promite o aventură urbană, dar ceea ce oferă depășește cu mult așteptările inițiale, ducând cititorul într-un labirint al minții și al memoriei. Printre temele centrale se numără investigația unui criminal în serie, trauma personală și impactul devastator al bolii Alzheimer, toate țesute într-o narațiune care te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină.
Romanul Central Park începe direct cu intriga
Povestea începe într-un mod intrigant: Alice Schafer, o polițistă experimentată din Brigada Criminalistică din Paris, se trezește pe o bancă din Central Park, legată cu cătușe de un străin, Gabriel Keyne, un pianist de jazz american. Niciunul dintre ei nu își amintește cum a ajuns acolo. Situația devine și mai alarmantă când Alice descoperă că are cămașa pătată de sânge și că din arma ei lipsește un glonț.
Cu o seară înainte, Alice petrecuse cu prietenele pe Champs-Élysées, iar Gabriel cântase într-un club din Dublin. Cum au traversat Atlanticul peste noapte? Ce s-a întâmplat în acele ore pierdute? Aceste întrebări devin motorul unei anchete improvizate, pe care Alice o conduce cu tenacitate, în ciuda circumstanțelor absurde.
Musso construiește cu abilitate un roman polițist care nu se limitează la o simplă urmărire a unui făptaș. În timp ce Alice și Gabriel încearcă să dezlege misterul, cititorul este introdus treptat în trecutul tumultuos al protagonistei. Flashback-urile dezvăluie o tragedie care a marcat-o profund: în urmă cu câțiva ani, Alice, însărcinată la acea vreme, a fost atacată de un criminal în serie pe nume Erik Vaughn, pe care îl urmărea în cadrul unei anchete.
Înjunghiată în abdomen, ea și-a pierdut copilul nenăscut, iar soțul ei, Paul, a murit într-un accident de mașină, grăbindu-se spre spital. Această pierdere dublă a transformat-o pe Alice într-o femeie bântuită de durere și vinovăție, dar și extrem de determinată să facă dreptate.
Pe măsură ce acțiunea avansează, suspiciunile lui Alice se îndreaptă spre Gabriel. Faptul că nu își amintește nimic despre noaptea precedentă, combinat cu detalii care ies la iveală – precum amprentele lui care par să se potrivească cu cele ale lui Vaughn – o face să creadă că bărbatul de lângă ea ar putea fi criminalul în serie care i-a distrus viața.
Tensiunea dintre cei doi crește, iar cititorul este prins într-un joc al îndoielii: este Gabriel un aliat sau un dușman? Musso excelează în a menține această ambiguitate, dozând informațiile cu precizie pentru a spori suspansul.
Unul dintre punctele forte ale romanului este modul în care autorul explorează tema memoriei. Boala Alzheimer, deși nu este evidentă de la început, devine un element cheie în deznodământ. Pe parcursul anchetei, Alice are momente de confuzie și pierderi de memorie, pe care le atribuie stresului sau oboselii.
SPOILER ALERT –
Însă, spre final, adevărul iese la iveală într-o răsturnare de situație uluitoare: Alice suferă de Alzheimer precoce, iar întreaga aventură din Central Park este o construcție a minții ei bolnave, orchestrată de cei apropiați pentru a o ajuta să-și recapete fragmente din trecut. Gabriel nu este un pianist de jazz și nici criminalul în serie, ci un psihiatru care încearcă să o ghideze prin labirintul memoriei sale fragmentate.
Această revelație transformă „Central Park” dintr-un roman polițist clasic într-o meditație profundă asupra fragilității minții umane. Boala Alzheimer, cu efectele ei devastatoare, nu doar că explică incoerențele din povestea lui Alice, dar adaugă și o notă de tragism.
Cititorul realizează că lupta lui Alice nu este doar împotriva unui criminal în serie, ci și împotriva propriei minți, care o trădează treptat. Musso reușește să surprindă durerea și neputința asociate acestei boli, fără a cădea în melodramă excesivă, oferind totuși un final optimist: Alice și Gabriel (acum dezvăluit ca fiind un sprijin real în viața ei) aleg să construiască un viitor împreună, în ciuda incertitudinilor.
Stilul narativ al lui Musso este alert și cinematografic, cu capitole scurte care mențin ritmul și cresc tensiunea. Descrierile sunt concise, dar eficiente, iar dialogurile sunt naturale și încărcate de emoție. Autorul francez demonstrează o măiestrie deosebită în a jongla cu multiple fire narative – prezentul misterios din Central Park, trecutul traumatic al lui Alice și adevărul ascuns al bolii sale – fără a pierde coerența. Fiecare detaliu, de la sângele de pe cămașă la arma cu un glonț lipsă, devine o piesă dintr-un puzzle complex, care se îmbină perfect în final.
Personajele sunt bine conturate, deși Alice domină clar scena. Determinarea ei, combinată cu vulnerabilitatea ascunsă, o face un protagonist memorabil. Gabriel, deși mai puțin dezvoltat inițial, capătă profunzime odată ce rolul său real este dezvăluit. Relația dintre cei doi evoluează de la suspiciune la încredere, oferind o ancoră emoțională într-o poveste altfel plină de incertitudine.
„Central Park” nu este lipsit de mici imperfecțiuni. Unele răsturnări de situație pot părea exagerate, iar ideea că prietenii și familia lui Alice ar organiza o astfel de „mise-en-scène” elaborată pentru a-i stimula memoria ridică semne de întrebare asupra verosimilității. Totuși, aceste aspecte sunt ușor de trecut cu vederea în contextul unui roman polițist care prioritizează suspansul și emoția în detrimentul realismului absolut.
În concluzie, „Central Park” de Guillaume Musso este un roman polițist remarcabil, care transcende genul prin explorarea temelor precum trauma, memoria și boala Alzheimer. Povestea unui criminal în serie devine un pretext pentru o călătorie în adâncurile psihicului uman, oferind cititorilor nu doar adrenalină, ci și o reflecție asupra fragilității vieții.
Cu un final surprinzător și emoționant, cartea rămâne una dintre cele mai reușite opere ale lui Musso, recomandată atât iubitorilor de thrillere, cât și celor care apreciază o poveste cu profunzime emoțională. Este o lectură care te prinde, te tulbură și te lasă să meditezi mult timp după ce ai întors ultima pagină.
Exista incercări pe care nu le depășim niciodată cu adevărat, dar cărora totuși le supraviețuim.
Pare un roman interesant. Fix la “observația” privind “lucrătura” pusă la cale pentru Alice m-am oprit ca fiind cumva forțată. 😊 Mai sunt și altele. Mă întreb: la ce-i folosea polițistei chestia? Să-și păstreze mintea întreagă până la adânci bătrâneți? Puțin probabil de realizat. Să-și amintească ceva care să ducă la prinderea acelui ucigaș in serie? Asta ar avea logică… dar să spună repede și celorlalți, să noteze, altfel iar uită.
Băiatul bun rămâne cu fata nu se numără între finalurile care-mi plac – nu critic, doar zic. 😊 Romanul, probabil, mi-ar plăcea.
Mulțumesc pentru recenzie! 🌹
Am văzut un film cu un polițist care suferea de aceasta boala – și nu știa nimeni, până la un punct – și scria bilețele pe care le lipea pe te miri unde, pe care scria anumite chestii și le tot corela, știind că sunt ale lui și bilețelele și notițele prin comparație cu ce avea in buzunar. Greu de explicat, dar fain filmul. La un moment dat am avut senzația că mă doare… creierul. 😃
Am greșit o literă in URL pt mesajul de mai sus și când să corectez… am atins eticheta “post comment”, de aceea nu poate fi accesat blogul pornind de la profilul comentariului de mai sus. 😢
Am corectat linkul sitului.
Finalul este oarecum pe repede inainte, nu e elaborat, singurul beneficiu al acestui scenariu sofisticat pare sa fie faptul ca Alice isi aminteste…ca nu-si aminteste 🙂 si accepta ca are Alzeihmer (si tratamentul care urmeaza). Mi s-a parut o situatie cam ca in visele lucide. Visezi si stii ca visezi in timp ce visezi. Cumva.