“Vreau să fiu protejat! Vreau să fiu în siguranţă! Vreau respect!”

Acestea sunt mesajele purtate de elevii unei scoli generale din Pitesti la un protest împotriva comportamentului agresiv al unuia dintre colegii lor, cerând totodată mutarea lui în alt colectiv pentru ca ei să-şi poată relua activitatea în clasă. Printre acuzaţiile care i se aduc se numără ameninţări cu moartea, introducerea unui compas în ochi, deranjarea cursurilor, violenţă şi agresiune verbală cât cuprinde. În orice caz, destulă cât să inspire teamă şi groază printre colegii lui.

Mai multe voci s-au exprimat zilele acestea pe diverse situri condamnând gestul elevilor, ignorând total strigătul lor de a li se respecta dreptul la siguranţă personală. Ei, copiii care nu fac probleme, care nu jignesc, nu lovesc, nu ameninţă cu moartea şi cu compasul în ochi, care îşi văd de lecţiile lor, străduindu-se să-şi clădească un viitor, care nu aleargă prin clasă deranjând ora, deşi sunt plini de energie şi ei, ca orice copil, au fost ignoraţi total în acest scandal, toată atenţia şi compătimirea fiind îndreptate către copilul cu probleme grave de agresivitate.

Adulţii au dreptul la protecţie împotriva agresorilor, copiii nu

Dacă un adult este ameninţat cu moartea şi agresat, fizic sau verbal, are dreptul de a cere ajutor şi protecţie de la poliţie şi nimeni nu îl ţine de rău pentru acest lucru. Ba dimpotrivă, în cazul tragic în care agresorul care ameninţa cu moartea chiar ucide victima nefericită care a avut ghinionul să-l întîlnească, toate vocile strigă unde a fost poliţia şi de ce nu a protejat-o. A fost mediatizat recent cazul femeii din Calea Victoriei ucisă de concubinul împotriva căruia avea ordin de protecţie. Nu am auzit şi nu am citit pe nicăieri că femeia trebuia să-l accepte şi să-l integreze în viaţa ei, deşi evident ucigaşul are probleme psihice, ar fi fost culmea ca cineva să pretindă aşa ceva.

Acum, când nişte copii terorizaţi de agresivitatea acestui elev ies în stradă şi cer ajutor, societatea le refuză dreptul de a fi protejaţi şi le cere, nici mai mult, nici mai puţin, ceea ce nu cere nici adulţilor: să suporte şi să înveţe să facă faţă unor asemenea agresiuni grave. Cu preţul propriei sănătăţi mintale şi cu riscul de a termina şcoala generală cu stres posttraumatic sau alte afecţiuni psihice, căci expunerea îndelungată la un tratament violent va lăsa urme, cu siguranţă.

Elevul agresiv se poate stăpâni acasă 

Părintele copilului agresiv spune că acasă nu este deloc violent şi nu ţipă, nu loveşte, nu o ia la fugă. Cu alte cuvinte, elevul se poate stăpâni atunci când vrea. De ce nu face acelaşi lucru atunci când nu mai e supravegheat de părinţi? 

De ce pedepsirea elevilor şi nu demisia directorului?

Şi pentru că ceilalţi copii au îndrăznit să spere la o viaţă de elev liniştită, fără traume fizice şi psihice,  sunt acum sancţionaţi: elevii sunt ameninţati cu nota scăzută la purtare, iar părinţii cu dosar penal. Nici urmă de vreo voce care să spună că acest protest a fost ultima resursă a bieţilor elevi terorizaţi, că el reprezintă dovada vie a eşecului adulţilor angajaţi ai şcolii, începând cu directorul, profesorii şi psihologul şcolar, de a gestiona din timp această situaţia pentru a preveni transformarea ei în ceea ce vedem astăzi.  Nici un cuvânt despre obligativitatea inspectoratului de a asigura un profesor itinerant care să-l asiste la ore şi să stabilească o programă individualizată pentru elevul cu probleme.

Dreptul de a te simţi în siguranţă într-o instituţie publică este un drept fundamental, nu e negociabil, nici condiţionat de ceva.

Dreptul de a studia într-o instituţie publică ar trebui să fie condiţionat de un comportament civilizat.

Până nu înţelegem acest lucru, ne învârtim în cerc. Iar dacă un copil, din diverse motive, nu poate respecta nici cerinţele minime de comportament într-o instituţie, adulţii responsabili cu educaţia lui trebuie să facă un efort pentru a-l ajuta să se conformeze acestora. 

 

Mult succes, Priscilla!

p2

Pe lângă multe alte avantaje, învățarea contribuie substanțial la menținerea activă a creierului și la îmbunătățirea capacității de a socializa, prin multitudinea de subiecte pe care un om care continuă să învețe le poate aborda. David Willetts este unul dintre miniștrii care încurajează oamenii maturi să se întoarcă pe băncile universităților, mai ales după vârsta de 60, ne spune The Guardian, în special pentru avantajele amintite mai sus.

Pot să pun pariu că kenyanca Priscilla Stienei nu a auzit vreodată îndemnul lui David Willttes, cu toate acestea, deși are nu mai puțin de 90 de ani și-a cumpărat o uniformă și s-a înrolat la școală…..în clasa I. Dacă nu a avut până acum oportunitatea de a studia sau dacă doar a refuzat-o, nu știu, cert este că Priscilla a hotărât că e timpul să învețe să scrie și să citească, motiv pentru care o puteți vedea în videoclipul de mai jos alături de colegii ei de școală (dintre care unii sunt proprii strănepoți).

 

Well……Nu pot să zic decât: Bravo Priscilla, ai dat o lecție de viață multora! Mult succes, fetiță! 

Teoria Big-Bang-ului (pe scurt)

Teoria Big-Bang-ului (sau a universului timpuriu) este o teorie larg acceptată de către astronomii şi fizicienii secolului nostru, care încearcă să explice formarea și arată evoluţia Universului, așa cum îl știm astăzi.  Modelul big-bang-ului se datorează obiectivităţii astrofizicii moderne şi este folosit pentru testarea ideilor teoretice din fizică şi astrofizică. 

Pentru explicarea genezei universului, teoria Big-Bang-ului se axează pe două probleme:

  • apariţia materiei
  • expansiunea universului.

1. Teoria Big-Bang-ului  tratează în mod cinematic apariția materiei în Univers.  Conform acestei teorii, materia a apărut din energie pe măsură ce temperatura universului a scăzut.

În momentul exploziei – ce coincide cu momentul zero – în tot spaţiul pe care universul îl ocupă energia sub formă de fotoni şi temperatura erau infinite. Explozia s-a produs simultan în tot spaţiul, fără a avea un centru, astfel că întregul univers era plin de lumină. Odată cu explozia a început expansiunea universului, fiecare particulă fiind proiectată departe de orice altă particulă. În acelaşi timp, temperatura a început să scadă, astfel că la 10-43 secunde după începerea exploziei temperatura era de 1032 oK.

Gravitaţia a jucat şi ea un rol important, deoarece controlează relaţia dintre densitatea universului şi rata expansiunii sale. Câmpurile gravitaţionale sunt generate atât de masa particulelor, cât şi de toate formele de energie. La temperaturi supraînalte, energiile particulelor aflate în echilibu termic pot să fie atât de mari, încât forţele gravitaţionale devin la fel de tari ca oricare alte forţe. Se estimează că aşa au fost lucrurile la temperatura de 1032 oK. Nu numai că forţele gravitaţionale ar fi fost puternice şi producerea de particule de către câmpurile gravitaţionale ar fi fost abundentă şi chiar ideea de particulă nu ar fi avut înţeles.

2. Expansiunea universului. 

Universul este împânzit de galaxii de diferite dimensiuni în toate direcţiile posibile. Expansiunea lui se datorează îndepărtării galaxiilor una de cealaltă, distanţele dintre ele putând să ajungă până la milioane de ani-lumină. Astfel, distanţa dintre noi şi cele mai apropiate galaxii ce formează nebuloasa Andromeda este de 2 milioane de ani-lumină, echivalentul a 1,9 · 1019 km.

Cunoştinţele despre expansiunea universului se bazează pe faptul că se poate determina viteza de mişcare a unui corp luminos de-a lungul razei vizuale cu mai mare precizie decât perpendicular pe direcţia razei vizuale. Tehnica determinării se foloseşte de efectul Doppler, care este o proprietate comună tuturor mişcărilor ondulatorii. Conform acestui efect, dacă o sursă de lumină se îndepărtează de noi, lungimea de undă a radiaţiei emise creşte, iar dacă se apropie de noi, lungimea de undă se micşorează. Mărirea lungimii de undă arată că lumina emisă s-a deplasat spre roşul spectrului luminii, iar micşorarea lungimii de undă arată deplasarea luminii spre albastrul aceluiaşi spectru. Ca urmare, deplasarea spre roşu a luminii emise de un corp ceresc indică depărtarea acestuia de noi, pe când deplasarea spre albastru a luminii arată apropierea corpului de noi. Valorile deplasărilor spre roşu respectiv spre albastru ale galaxiilor sunt proporţionale cu distanţa de la noi până la ele.

Deplasările spre roşu ale galaxiilor cresc aproximativ proporţional cu distanţa dintre noi şi ele, ceea ce coincide cu predicţia despre mişcarea materiei într-un univers aflat în explozie. Vitezele cu care galaxiile se îndepărtează sau se apropie sunt proporţionale cu distanţa dintre ele. Această proporţionalitate se bazează pe validitatea Principiului cosmologic care spune că universul este omogen şi izotrop. Puţine galaxii se apropie de galaxia noastră. Cele mai multe se îndepărtează. Asta înseamnă că întregul univers se află în explozie (explodează stele şi supernove) şi că fiecare galaxie este aruncată departe de orice altă galaxie. 

Expansiunea universului, care a început în momentul exploziei, va mai continua o perioadă, a cărei valoare depinde de diferenţa dintre densitatea cosmică a materiei şi cea critică. Dacă această diferenţă ar fi egală cu valoarea densităţii critice a materiei, universul îşi va continua expansiunea încă 50 de miliarde de ani, după care va începe contracţia. După alte 50 de miliarde de ani universul se va găsi din nou în starea actuală și putem spune că ia viața de la zero. 🙂

Fericirea – scopul vietii

Deoarece, în fragedă tinerețe, noi nu știm ce scopuri ar putea surveni în viața noastră, părinții mai cu seamă sunt cei care caută să-i învețe pe copii cât mai multe lucruri și se îngrijesc  ca ei să dobândească abilitatea necesară în folosirea mijloacelor pentru atingerea a tot felul de scopuri arbitrare, fiindcă părinții nu pot stabili  cu privire la vreunul din ele dacă acela ar putea deveni efectiv în viitor un țel al odraslei lor, cu toate că este totuși posibil ca aceasta să se întâmple cândva, iar grija aceasta este atât de mare încât ei neglijează de obicei să formeze și să îndrepte jdecata copiilor lor cu privire la valoarea lucrurilor pe care ei și le-ar putea propune ca scopuri. 

Există totuși un scop pe care îl putem presupune ca fiind real la toate ființele raționale (în măsura în care imperativele li se aplică, anume ca ființe dependente), și deci un țel pe care nu numai că îl pot avea, ci pe care putem cu siguranță presupune că îl au toate, datorită unei necesități naturale, iar aceasta este fericirea. 

Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor