Tot laptele de capră e mai sănătos

highwayAveam chef de-un film, așa că mi-am  conectat laptopul la TV, am ales un film care părea american după denumire – Highway- și m-am așezat comod să-l urmăresc. Prea comod, fiindcă atunci când am realizat că este un film indian mi-a fost lene să mă scol și să caut altul. Mi-am zis că, la urma urmei, nu urmăresc decât să trag mîța de coadă până îmi vine chef de proiectul la franceză, așa că treacă de la mine și unul indian.

Surpriza a fost că a fost bun. Mie nu-mi plac filmele indiene, în general, fiindcă am văzut prea multe în copilărie. Erau preferatele tatălui meu și, curioasă, m-am uitat și eu la ele până mi s-a acrit de atâta muzică și intrigă indiană.  Întotdeauna în filmele indiene trebuie să fie muzică și cineva care dansează pe unde se nimerește, pe stradă, în casă, pe munte sau pe elefant. Nici Highway n-a scăpat de patternul ăsta, dar am apreciat că au mai scurtat din timpul alocat promovării muzicii indiene. S-au mai modernizat și ei. Plus că la un moment dat au dat-o și pe dans american. Sau african, eu știu?!

Bineînțeles că s-a lăsat și cu ceva secreție lacrimală, dar nu din cauza a ceea ce a băgat scenaristul la înaintare, ci pentru că mi-a stârnit mie niște amintiri de fată-mare. Alea în care visam că mă duc în vârful muntelui cu viitorul meu bărbat (era imaginar pe atunci și îl chema Casimir, habar nu am de ce, poate fiindcă era un nume rar?) și creștem împreună capre și copii. Ei bine, vă vine să credeți că eroina din filmul ăsta avea exact același vis? Pe bune! Singura diferență era că ea visa să aibă oi. Dar eu zic că tot mai sănătos e laptele de capră. Toate statisticile arată că longevivii lumii au băut lapte de capră, nu de oaie. Verificați, vă rog!

Altă diferență între mine și ea este că pentru scurtă vreme ea și-a trăit visul. Dar să nu zic hop, poate (mai) ajung să-l trăiesc și eu cândva, nu se știe. Urmăresc cu interes până unde ajunge rețeaua de internet, fiindcă de la o vreme în visul meu apar musai și un laptop, tabletă și telefon. Am auzit că și caprele sunt mai ușor de muls dacă aud muzică de Bach. Plus că în caz de urgență majoră, pot să-i pun și ursului sau lupului vizitator pe nepusă mare, un concert de dobermeni în toată puterea lor. 

Dar să mă întorc la film. Pentru prima dată văd într-un film indian că se renunță la imaginea idealizată a familiei perfecte, în care toată lumea vrea binele celorlalți și apare, ups, un abuz sexual săvârșit de unchiul eroinei. Și ideea spusă răspicat că asta se petrece frecvent în casele bogate ale indienilor. Dar în cele sărace, nu? Oare?

O altă idee interesantă a fost cea a libertății pe care eroina o simte în preajma răpitorului ei, care, culmea, o respectă mai mult ca unchiul ei. Sigur, motivele lui inițiale erau altele, ea era doar o marfă, nu o fată pentru el. Totuși, pretextul acesta ascundea o inimă nobilă, generoasă, dar foarte tristă și lovită de viață, cum vom vedea în cele din urmă. Ideea că sărăcia și umilința pot ruina viața unui băiat sensibil și pot face din el un criminal este una totalmente nouă. Până acum în filmele indiene vedeam contrariul: că în ciuda sărăciei și umilinței suferite de la bogătani, săracii creșteau cu un caracter așa de minunat, de-ți dădeau lacrimile șuvoi-șuvoi și-ți trezeau conștiința amorțită. 

Libertatea pe care o simți în preajma unui om și lipsa temerii – cele două ingrediente care au făcut-o pe protagonistă să se îndrăgostească de răpitorul ei vagabond. Presupun că asta e și ideea scenaristului despre dragoste- și asta mă surprinde. Fiindcă indienii aveau altă idee despre dragoste, ca să zic așa. Dragostea apărea la prima vedere, era mai mult bazată pe acel nu știu ce care-i făcea imediat să cânte un cântec indian la modă. Și să danseze, of course, pe unde se nimereau. Asta funcționa ca un fel de pauză de publicitate, bag seamă, fiindcă următorul sfert de oră puteai să-ți faci liniștită o cafea sau să dai un telefon, până terminau ei de cântat. 

Finalul e tragico-romantico-justițiar. Nu vă spun de ce, să nu vă stric surpriza. Vizionare plăcută!