Cabana lui Noica (sursa: wikipedia)

Am citit de curând Jurnalul Annei Frank (îi voi face o recenzie aici cât de curând) și mi-a deschis apetitul pentru jurnale, așa că m-am apucat de Jurnal filosofic al lui Constantin Noica. Chiar de la începutul cărții dau peste următorul citat, aș zice eu semnificativ pentru discipolii dumnealui:

Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. 

N-am putut să nu mă opresc să nu cuget la mulțimea celor pe care Constantin Noica îi va fi considerat buruieni. Oare câtor asemenea buruieni le-a spus Constantin Noica să meargă în direcția către care se simțeau înclinați? Câți se simt mândri acum că Noica i-a sfătuit să meargă în direcții pe care el însuși nu le agrea și au mers (la sfatul lui, chipurile) fără să realizeze că acel sfat al filosofului venea poate în urma considerării ucenicului drept buruiană, un om care niciodată nu va putea să producă ceva original și util?

Buruienile nu sunt bune decât de aruncat și asta cât mai repede cu putință. Oare nu cumva sfatul filosofului de a-i lăsa pe unii să urmeze drumul propriu venea în urma dorinței acestuia de a curăța terenul select al culturii și filosofiei de înaltă calitate de buruieni care nu puteau produce nimic rodnic? 

Tot ce se poate. Se știe că cele mai intime gânduri scapă prin filtrul minții conștiente și ies la iveală prin mici scăpări, cum s-a întâmplat și în cazul acesta. Cred că avem în această observație cheia gândurilor lui Constantin Noica cu privire la mare parte dintre discipolii lui, anume la partea care și-a urmat propriul drum și nu s-au remarcat în domeniul filosofiei. Ei vor fi fost buruienile de care vorbea Noica aici. Dată fiind notorietatea lui, filosoful trebuie să fi avut o pleiadă de tineri roind în jurul său care nu s-au ridicat la înălțimea standardelor filosofului.