Filme inspirate din realitate: Pianistul

În regia lui Roman Polanski, filmul The Pianist este o ecranizare a romanului autobiografic al pianistului Wladyslaw Szpilman, un polonez evreu, născut în 1911 în Sosnowiec. Szpilman a studiat pianul în Varșovia la “Școala de Muzică Chopin”, unde îi este profesor Jozef Smidowicz, și mai târziu profesorului Aleksander Michalowski. În 1931 pleacă la Berlin, la Academia de Arte din Berlin, unde îi are ca profesori pe  Leonid Kreutzer și Arthur Schnabel la pian,  iar la compoziţie, pe Franz Schereker.  Mai târziu, în 1933, când a venit la putere Hitler, s-a întors la Varşovia şi a început să lucreze ca pianist pentru Radio Polonia.

Perioada prezentată de autor este intervalul 1939 – 1945 şi prezintă ororile Holocaustului într-un ghetou din Varşovia. Primul atac asupra Varşoviei a fost efectuat în timp ce pianistul interpreta la pian piesa „Nocturna in do minor” a lui Chopin, la staţia de radio la care lucra la vremea aceea.

Titlul iniţial al cărţii a fost Moartea unui oraş, dar romanul a fost cenzurat în perioada comunistă. Abia în 1988, Andrez Szpilman, băiatul pianistului, a descoperit manuscrisul şi l-a publicat prima dată în Germania. După succesul obţinut, cartea a fost publicată şi în alte ţări, în Franţa apărînd sub titlul Pianistul.

pianistulPianistul polonez şi-a scris memoriile în 1946, la puţin timp după ce Polonia a fost eliberată de armata rusă, dar, surprinzător, memoriile sale prezintă evenimentele îngrozitoare din timpul cel de-al doilea război pe care le-a trăit ca prizonier şi apoi fugar evreu într-o Polonie aflată sub ocupaţie nazistă, în mod obiectiv, rece,  de parcă ar fi fost vorba despre altcineva.

Tratamentul inuman cu care îi tratau naziştii pe evrei este deja cunoscut publicului din filme precum Lista lui Schindler sau Hoţul de cărţi, dar ceea ce aduce nou Pianistul este detaşarea cu care sunt prezentate cele mai crunte întâmplări, parcă mai mult pentru a fi păstrate în memoria colectivă decât pentru a avea un impact apăsător asupra spectatorului.  Parcă se vrea punctat faptul că regizorul nu are nevoie să recurgă la stârnirea sentimentelor de milă, dezgust, dispreţ, compătimire etc. pentru a acuza armata germană de atrocităţi fără precedent, ci e nevoie doar de prezentarea faptelor în nuditatea lor monstruoasă.

Nu e nimic raţional în tot comportamentul nazist, parcă toate puterile întunericului au fost ieşit să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru instaurarea definitivă a răului în lume. O simplă întrebare a unei femei Unde ne duceţi? îi va aduce rapid un glonte în cap. Cu ocazia sărbătorii de An Nou, naziştii se distrează bătându-i crunt pe evreii îngheţaţi bocnă, scoşi în frig şi beznă special pentru acest tratament. Oamenii sunt scoşi cu forţa din casele lor şi sunt împuşcaţi pe stradă fără cel mai mic semn de remuşcare.

Un moment interesant, din păcate tratat prea uşor de către Roman Polanski, este cel a resurecţiei din lagăr. Peste 40 000 de evrei au participat, dintre care numai 200 erau înarmaţi, şi a durat aproape o lună. În film, la această revoltă pare că au participat numai câţiva evrei şi a fost rapid înăbuşită. Nu ştim de ce a ales regizorul să treacă repede peste acest eveniment, poate fiindcă a considerat că eroismul şi demnitatea arătate nu erau trăsături stabile ale poporului evreu?

Pianistul este un film în egală măsură despre lipsa omeniei şi despre prezenţa ei acolo unde nu te aştepţi. La orice m-aş fi aşteptat – şi cred că şi Wladyslaw Szpilman însuşi – dar nu la ajutorul dat pianistului de un ofiţer german, un ajutor într-un moment decisiv pentru supravieţuirea lui. Este vorba despre Wilm Hosenfeld, ofiţerul german care a rămas în istoria omenirii drept unul dintre eroii războiului, un om plin de compasiune şi credinţă, prins fără voia lui în mecanismele unui aparat monstruos de distrus vieţi omeneşti, cum s-a dovedit a fi aparatul nazist. Deşi a intrat în partid plin de speranţă că soarta omenirii va fi mai bună, Wilm Hosenfeld şi-a dat curând seama că naziştii nu sunt decât nişte criminali care vor plăti cândva pentru crimele atroce comise. Cât i-a stat în puteri, i-a ajutat deopotrivă pe polonezi şi pe evrei, ascunzându-i şi asigurându-le hrană cât să supravieţuiască. Din păcate, Wilm Hosenfeld a murit în 1956 în timp ce era prizonier de război în Rusia, ca urmare a unei rupturi de aortă cauzată de tortura la care era supus zilnic. O soartă care te cutremură, căci parcă am vrea să auzim că faptele bune sunt răsplătite şi în viaţa aceasta, nu numai în cealaltă.

Scena în care Hosenfeld îi cere lui Szpilman să interpreteze ceva la pian este emoţionantă până la lacrimi. Degetele albite de frig ale pianistului înfometat dansează frenetic pe clapele pianului prăfuit, interpretând aceeaşi piesă de la începutul tragediei,  Nocturna în do minor de Chopin. Dacă în urmă cu 5 ani, piesa anunţa moartea oraşului, acum va prevesti izbânda vieţii asupra morţii, a binelui asupra răului. Ofiţerul german, un catolic practicant,  este adânc mişcat de măiestria pianistului şi decide să-l salveze.

Wladyslaw Szpilman a trăit 88 ani şi a murit în anul 2000, cu numai 2 ani înainte de ecranizarea romanului său autobiografic. 

Pianistul este un film care îţi răscoleşte toata fiinţa, atât prin povestea incredibilă, dar adevarată, prezentată, cât şi prin imaginile şocante. O capodopera pentru cinematografie realizată de talentatul Roman Polanski şi un rol magnific făcut de Adrien Brody, care îl interpretează pe  Szpilman cu o naturaleţe fantastică.

Leave a Reply