În timp ce tu taci, alții vorbesc. Cu gura, cu ochii, cu mâinile, cu tot corpul, cu sufletul, cu inima, cu tot ce pot. Și eu abia am timp să deslușesc vorbele lor, nicidecum tăcerile tale. Și nici nu vreau să le mai pătrund rostul. (pauză)
Cuvintele altora m-au hrănit când mi-ai luat tot ce mă ținea în viață. Ai văzut cât tânjeam după un cuvânt de-al tău, un singur cuvânt oricât de neînsemnat, dar nu te-ai îndurat să-l scapi. Nu ți-a fost milă nici când, plânsă și flămândă, am adormit suspinând pe pragul tăcerilor tale, cu mâinile agățate de clanță să nu cumva să-ți ratez plecarea dimineața. Degeaba. Ai pășit absent peste mine ca și cum eram invizibilă. Am rămas pe prag, așteptând nerăbdătoare să te întorci.
Într-un târziu, am realizat că nu te vei mai întoarce vreodată. Și m-am cutremurat, dar tot nu mi-am pierdut definitiv speranța. Zilele s-au scurs amar de atunci și, treptat-treptat, am intrat în rolul Penelopei: mi-am închis sufletul într-un colț al minții și l-am pus să-și țeasă un lințoliu din toate neîndurările tale și suspinele mele. Dar tot ce țesea ziua, se destrăma noaptea în vise dulci și nespus de îmbietoare. Ascuns între tenebrele dorințelor mele, erai întruchiparea a tot ce-a adunat omenirea de-a lungul veacurilor în cuvintele bun, frumos, tandru, afectuos, milos, zâmbitor și ….oh, mă plăceai!
Acolo, în abisurile minții mele, jucai rolul pe care ți-l hărăzisem de când am recunoscut colțul meu de cer în ochii tăi și, mai abil decât Ulise, ucideai nemilos toți pețitorii care mă hrăneau cu vorbe dulci în lipsa ta.
Va fi o noapte lungă în ziua reîntâlnirii noastre.
sursa foto: 4shared.com
Daniela, cuvintele-mi tac, neputincioase, dar sufletul mi se bucură de frumusețea textului tău. Oarecum paradoxal, tristețea umple splendid gândurile așternute cu talent. Iar finalul, finalul e minunat!
Mulțumesc.
Mulțumesc, aprecierea ta mă onorează. Constat și eu că sunt o optimistă incurabilă. :))