Lansare de carte: Am fost rivalul regelui

dichiColega mea de bancă din şcoala generală era mare fană Emil Hossu prin clasa a VII-a. Fană e puţin spus totuşi, fata era îndrăgostită lulea şi îl diviniza de-a dreptul. Nu era pauză în care să nu-mi arate poza lui şi să-mi spună pentru a mia oară nişte chestii despre el aflate din reviste de  mâna a treia, lucruri care pe mine mă enervau la culme, fiindcă iroseam bunătate de pauze cu Hossu al ei, în loc să jucăm şotron. Cum şi celelalte prietene au început să-şi lege colţul inimii de câte un actor, muzician, secretar de partid (…:)), mi-am zis că ar fi cazul să-mi aleg şi eu un obiect de adorat, ca să intru în rândul lumii şi să am despre cine vorbi. Şi l-am ales pe Dichiseanu. Mi s-a părut mie ceva mai urâţel atunci, cu o gură cam mare şi tăiată ca din topor, aşa că mi-am zis să fac pomană şi să-l plac, aşa ca să-i dreg feng-shuiu. Habar nu aveam pe vremea aceea că el credea că e rivalul regelui Carlos al Spaniei pentru o privire de-a lui Montiel, că-l lăsam baltă una-două. Doar mai erau atâţia “oropsiţi ai sorţii” :))))) pe care puteam să pun ochii: un Adrian Pintea preocupat probabil de strungareaţa sa simpatica de altfel, mai era Mircea Albulescu pe care-l credeam complexat de sprâncenele sale amazoniene, chiar şi despre Colea Răutu gândeam că trebuie să se consume că are o gură….generoasă!

Seara aceasta, Ion Dichiseanu şi-a lansat cartea cu titlul puţin cam prea pretenţios, Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel, la librăria Humanitas din Cişmigiu şi am dat fuga să-l văd în carne şi oase şi să-i văd ochii. Eu cred în vorba aceea, ochii sunt oglinda sufletului, aşa că am plecat chitită să văd cum priveşte Dichiseanu şi mai ales cum MĂ priveşte. Mi-am spălat şi părul special pentru el, cum să ceri autograf lui Duchiseanu şi să n-ai părul proaspăt spălat??

Dar, după cum e vorba din bătrâni: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul, aşa a fost şi lansarea asta. În primul rând nu i-am putut vedea deloc ochii. A stat tot timpul cu nişte ochelari întunecaţi, deşi nici afară nu s-ar fi justificat prezenţa lor, nicidecum în librărie, şi nu s-a scuzat că are conjunctivită în cele 2-3 minute cât şi-a ţinut mini-discursul. Şi atunci de ce nu şi-a scos ochelarii?

În al doilea rând, nu ne-a onorat cu nicio poveste picantă (sau nu), nada de nada, câteva cuvinte acolo, mai mult scuze că  …nu le are cu vorbitul în public! Şi de ce a venit dacă nu vrea să spună nimic?

Pe urmă, în cele câteva pagini din Am fost rivalul regelui pe care le-am frunzărit cât vorbea regizorul Laurenţiu Damian, am citit atâtea laude de sine….zaharisite de tot, da rău de tot, că mi s-a aplecat şi-am renunţat la carte. Nu zic, toţi ne mai lăudăm din când în când, dar come on, nu  aşa de grosolan. Printre altele, cică cei din vremea lui Ceauşescu trebuiau să-i facă lui Dichi statuie pentru modul în care a reprezentat România în afară, că vorbea cum trebuia şi cât trebuia şi ce trebuia. Şi citeam asta tocmai când se scuza că nu poate vorbi în public în limba lui maternă în faţa unor oameni obişnuiţi din Bucureşti. Oricât mi-am chinuit imaginaţia pe urmă, nu am putut să făuresc o scenă credibilă în care Dichiseanu este în mijlocul unor persoane importante ale cinematografiei internaţionale şi vorbeşte fluent limba engleză, spunând, stăpân pe sine, lucruri care pun România comunistă într-o lumină atât de bună încât merită …statuie pentru asta. N-am putut şi pace!

Mai este un aspect care mă deranjează: Ion Dichiseanu scrie despre povestea de dragoste dintre el şi Sara Montiel abia la 3 ani după moartea actriţei. Ce e adevărat şi ce e doar laudă în relatarea lui doar el ştie, căci Sarita nu mai are cum să confirme sau să infirme ceva. Dar de ce nu şi-a pus Dichiseanu memoriile pe hârtie cu mult înainte de maortea ei, dacă aşa de mult l-a marcat experienţa aceasta? Ca să aibă şi Montiel un cuvânt de spus şi să auzim şi versiunea ei. Altfel, vorba lui Dorel către Gigel: auzi, dar ea ştie că vorbeşti cu ea?

Întoarcerea lui Mircea Dinescu la vin si poezie

DSCN2650Seara aceasta l-am văzut prima oară live pe Mircea Dinescu la librăria Cărturești-Verona, cu prilejul lansării volumelor de poezie Întoarcerea barbarilor și Vino în rochia ta simplă de stambă, apărute la editura Litera. Este un bărbat plin de vitalitate și pare un extravertit sadea. 

Din păcate, nu s-a făcut o reclamă deosebită evenimentului (eu însămi am aflat de el de pe blogul librăriei Cărturești, pe care-l accesam în timpul prânzului pentru a verifica data cercului literar lunar Ești ceea ce citești), așa că nu au fost foarte mulți iubitori de poezie dinesciană în sală, lucru pe care Mircea Dinescu l-a remarcat  de cum a intrat.  Puțini, dar buni, aș zice eu, hehe. La lansare a participat și criticul literar Alex Ștefănescu, care însă nu a ținut niciun discurs cu privire la poeziile prietenului său, dar a precizat că va vorbi despre ele într-o emisiune anume (am uitat care și pe ce canal, bad me). 

Mircea Dinescu s-a apucat de treabă de cum a intrat în sala de la demisolul librăriei și, după ce ne-a povestit puțin cum a fost întâmpinat prin alte locuri unde oamenii se înghesuiau să-l vadă, ne-a citit câteva dintre poeziile sale, explicând succint contextul social și politic în care au fost compuse. Din ce îmi aduc eu aminte, ne-a delectat cu: Discurs la intrarea unei țări estice în Europa, Îndoielile logodnicului, Întoarcerea barbarilor, Interviu …..și altele. La sfârșitul evenimentului, participanții au fost invitați să deguste vinurile sale, în timp ce poetul dădea autografe și ne informa cât de creativ este în domeniul culinar, a inventat o plăcintă verde cu măcriș, dacă am reținut eu bine. Presupun că o putem comanda la restaurantul său din Centrul vechi, Lacrimi și sfinți. 

 Cu permisiunea poetului – pe care n-o am, dar e fecior de treabă și mi-o dă cândva – vă redau câte o poezie din fiecare volum.

 

Salonul de toamnă (din volumul Întoarcerea barbarilor)

 

Imaginația nu costă nimic

și-asta o știe cel mai bine Dumnezeu-pictorul

în septembrie 

când profitând de umezeala săracului

deschide o expoziție impresionantă în zidul jilav:

mici pete neînrămate, voluptuoasă igrasie

ce-l excita pe Manet,

de care nici popa, nici primarul dornic

      de ceremonii

n-au habar

altfel, de bună seamă, s-ar fi tăiat o panglică

s-ar fi rostit discursuri, ar fi gîlgîit șampania

și critica și-ar fi ros ciolanul ei roz

aici, la zidul săracului,

unde mîna reumatică a lui Dumnezeu

își desăvârșește lucrarea. 

 

 

Cântecul pândarului (din volumul Vino în rochia ta simplă de stambă)

 

Vino în rochia ta simplă de stambă

azi e duminică și sînt pîndar

grîului galben și-nalt cât o lampă 

și n-am cu mine o pușcă măcar.

Chițcăie-n goarne de mac șobolanii

fornăie caii în coruri de sac azi e duminică și vin țiganii

sunînd cuțitele doar o să tac.

De-o săptămînă cînt în neștire iarba sub limbă mi-a încolțit

vino-mbrăcată cît mai subțire 

și-mpodobită doar c-un cuțit.

Vino și vino cât nu mi-e sete 

de un alt sânge decât al tău,

fluieră, clănțăne – capete bete

rotesc șiganii, de cîine rău.

Uite-i și parcă se sparg cocoșii

cînd joacă-n șatră puiul de urs

vino-mrăcată în haine roșii

să cred o clipă că-n răni mi-ai curs. 

 

P.S. Mi-a scris că mă simpatizează. Parol.

Pisoarul lui Duchamp strikes again

Gestul luxemburghezei  Deborah de Robertis  a făcut înconjurul facebookului și deci al lumii. Nu e nevoie să călătorești sute și mii de kilometri azi ca să dai ocol lumii, e de ajuns să postezi ceva mai deocheat pe facebook și gata, ai ajuns buricul pământului. Plasată sub pictura lui Gustave Courbet,  Originea lumii, care expune nudul unei femei, artista – sau cel puțin așa se vrea – își expune organele genitale sub privirile unui public cam șocat la început, pe urmă încântat, altfel nu văd de ce o aplaudă și o fotografiază. Exhibiționiștii normali de prin parcuri sau pe unde mai găsesc tufișuri – nu că ar avea neapărat nevoie de ele – nu se bucură de același tratament. Dimpotrivă, sunt huiduiți și trimiși la poliție. Ei, aici are ceva în comun cu ei și artista aceasta, fiindcă dailymotion spune că și ea a ajuns la comisariat. 

Acum, ceea ce a făcut  această femeie este artă sau nu?

images

Gestul ei m-a dus cu mintea la pișoarul lui Duchamp, expus de artist ca un gest de revoltă la ideea de artă a vremii, dar care a fost declarat în 2004 cea mai influentă operă de artă. Duchamp a cumpărat un pișoar ordinar, l-a semnat R. Mutt 1917 și l-a expus  la expoziția anuală a Societății Artiștilor Independenți. Ceea ce a schimbat expunerea lui Duchamp a fost în primul rând percepția asupra artei, nemafiind privită de atunci numai ca produs al artistului, ci și ca alegere, concept. În noul curent, orice obiect, oricât de banal și inestetic ar fi, poate fi privit drept obiect de artă dacă este recontextualizat. Astfel, artistul poate alege un obiect care nu este făcut de el, dar pe care își poate pune semnătura, deci cumva trebuie să fie în proprietatea lui,  îl expune într-un muzeu și …gata arta! 

Oare?

Mă întreb dacă recunoașterea din 2004 arată că ne-am imbecilizat într-un secol sau am pierdut de tot simțul artei. Pentru că dacă definim drept artă tot ceea ce alege un oarecare, atunci orice om – și chiar animal – poate fi un artist, dacă expune obiectul respectiv într-o clădire ce are pretenția că găzduiește opere de artă. În acest sens, organul genital expus de Deborah de Robertis poate avea pretenția la statutul de artă, căci nu obiectul în sine trebuie privit drept artă. Însă conceptul expus de ea este prezent pretutindeni, nu numai la expoziția respectivă, așa că mă întreb dacă gestul ei nu va duce în timp la desființarea muzeelor de artă și la redefinirea conceptului de exhibiționism. De ce să închidem oameni care-și arată organele genitale în public sau să-i declarăm bolnavi psihic, când ei de fapt fac…. artă sub cerul liber? E sau nu permis așa ceva? 

Totuși, artista noastră – care evident s-a inspirat din gestul lui Marcel Duchamp și a expus drept artă ceva ce n-a produs ea însăși – ar trebui să ia în considerare că în timp riscă acte de negație și vandalism de genul cărora la care a fost expus pișoarul lui Duchamp. În 1999, Bjorn Kjelltoft a urinat în pișoarul  expus în Stockholm. I s-a părut omului că invită la așa ceva. Și n-a fost singurul. În 2006, artistul Pierre Pinoncelli a lovit cu ciocanul pișoarul, după ce urinase în el cu ani înainte. Nu vreau să-mi imaginez pe cineva care să dea curs vreodată “invitației” operei luxemburghezei,  în caz că aceasta va continua să-și expună “opera” și pe la alte expoziții. 

 

One World Romania – High Tech, Low Life

Zola sărind peste Great (Fire)Wall al Chinei :)

Zola sărind peste Great (Fire)Wall al Chinei 🙂

 

Astăzi a început cea de-a șaptea ediție a Festivalului de Film Documentar dedicat drepturilor omului, ediția de anul acesta fiind intitulată sugestiv Cine-luptă. Într-un interviu acordat Blogului de Cinema, regizorul Alexandru Solomon explică de ce acest slogan:

Cred că sloganul se explică de la sine. El exprimă ”uniunea fericită” între cinema și lupta pentru drepturile omului și e inspirat, bineînțeles, și de înfierbântarea activistă la care asistăm în toate colțurile lumii. De altfel, imaginea ediției noastre de anul acesta, ”cine-pușca”, este o jucărie non-violentă, o cameră-armă de luat vederi și de luptat cu nedreptățile și mizeriile care ne înconjoară. Vom dărui cine-pușca drept premiu câștigătorului din anul acesta, după ce juriul liceenilor va hotărî pe cine să premieze.

Am participat acum câteva zile la o proiecție specială pentru bloggeri împreună cu alți 30 bloggeri, unde l-am cunoscut pe directorul festivalului, regizorul Alexandru Solomon , care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate de un public destul de curios. Eu am reținut întrebarea și răspunsul legat de aspectul juridic implicat de filmarea unor aspecte negative din activitatea unor companii. M-a impresionat modul cum un cetățean jurnalist suedez a reușit să se apere atunci când o mare companie americană de banane l-a dat în judecată pentru faptul că îi deteriorase imaginea realizând un documentar. Ideea de a face un alt film documentar despre faptul că este dat în judecată s-a dovedit salvatoare pentru el, lucru pe care mi l-am notat cu asterisc în lobul frontal, bine de știut în caz că m-oi apuca vreodată de realizat filme documentare (!)

Filmul documentar pe care l-am vizionat împreună a fost High Tech, Low Life (Viață simplă, tehnologie complexă) în regia lui Stephen Maing despre viața simplă a doi bloggeri-jurnaliști amatori chinezi care au curajul de a prezenta și o altă față a Chinei, una pe care autoritățile chineze o ascund cu mare grijă. Filmul a câștigat pe bună dreptate premiul Grierson pentru cel mai bun debut documentar. Cei doi protagoniști, bloggerul Zola (un fost vânzător de legume) și Tiger Temple pornesc într-un circuit cu bicicletele prin China pentru a înregistra și prezenta opiniei publice evenimentele care nu ajung la știri: o crimă mușamalizată fiindcă asasinul era fiul unui oficial, compromiterea culturilor pe terenurile unde sunt deversate deșeuri chimice, dărâmarea locuințelor unor săraci și alungarea lor în stradă și altele de genul. Toate arătând o flagrantă încălcare a drepturilor de bază ale omului, anume dreptul la securitate fizică (dreptul de a nu fi bătut, violat, jefuit, amenințat) și dreptul la subzistență (un nivel minim de securitate economică). În lipsa asigurării acestor minime drepturi nici nu putem vorbi de asigurarea altora, care au ca parte integrantă a substanței lor tocmai securitatea fizică  și subzistența. 

Adevărul este că habar n-am ce-i acela jurnalism. Eu doar înregistrez ceea ce văd. 

Și totuși, înregistrările celor doi cetățeni jurnaliști arată o bună capacitate de a selecta ceea ce este cu adevărat important din tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, precum și o prezență de spirit nemaipomenită. 

Celor care au prins regimul comunist filmul le poate stârni amintiri neplăcute (sau nostalgii???) legate de perioada aceea bogată în evenimente, concepții și sloganuri asemănătoare cu ceea ce prezintă cei doi bloggeri care au curajul să înfrunte pericolul de a fi prinși și arestați de autoritățile care pornesc pe urma lor. Pe Zola, bloggerul mai tânăr l-au cunoscut personal doi dintre bloggerii prezenți la proiecție, cu ocazia conferinței internaționale World Blogging Forum, eveniment care a avut loc în 2009 la București. Secvențe de la acest eveniment de seamă în blogosferă sunt prezente și în film și a fost un moment amuzant să-l vedem pe Băsescu vorbind în deschiderea conferinței. 

În ceea ce privește celelalte filme documentare programate pentru perioada 17-23 martie, precum și a evenimentelor conexe programate în această perioadă, puteți găsi detalii pe situl One World Romania.

 

 

 

Seara Fitzgerald cu Mircea Cărtărescu

mircea speaking3

L-am văzut prima oară live pe Mircea Cărtărescu la una din serile despre Scott Fitzgerald, găzduite de librăria Humanitas din Cișmigiu luna trecută și ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la el au fost vocea mângâietoare și  ușoara roșeață ce-i trăda emoțiile, chiar dacă nu era prima lui apariție în public.Îmbrăcat elegant cu un costum negru cu cămașă roșie, parcă scos din epoca scriitorului despre care urma să vorbească, a dat întâietate la vorbit unor doamne alături de care participa la prezentarea din seara aceea. Una dintre vorbitoare mi-a pus nervii la încercare în stil mare când s-a lungit nepermis de mult, după ce începuse discursul promițător spunând că nu vrea să vorbească foarte mult fiindcă își dă seama că este exact în situația  trupelor mici care cântă înaintea lui Rolling Stones și pe care publicul, nerăbdător să asculte formația pentru care a venit de fapt, le percepe întotdeauna că au cântat foarte mult. Ei bine, a făcut exact contrariul a ce promisese, adică s-a lungit nepermis de mult. Parcă-l prinsese pe Dumnezeu de picior și se ținea strâns de el cu disperarea celui căruia i-a expirat timpul pe pământ și vrea să obțină o prelungire. Ca și cum nu era de ajuns, la un moment dat s-a apucat să și citească fragmente din Fitzgerald cu o intonație care sporea considerabil durerea de cap pe care mi-o provocase deja discursul anost. Nepermis de mult s-a lungit și ultima vorbitoare, dar parcă avea o voce mai plăcută, mai caldă și lucrurile pe care le-a spus erau mult mai captivante.

MC

Când, în sfârșit, i-a venit rândul lui Mircea Cărtărescu, eram deja epuizată de vorbăria de dinainte, și cu toate acestea, a reușit să se impună atenției mele slăbite de atâta așteptare. A punctat câteva lucruri cu care am și rămas de la prezentarea respectivă, de la scoaterea în evidență a semnificației titlului și la modul cum Fitzgerald își căuta tonul, până la portretul psihologic al autorului, precum și al personajului cărții Marele Gatsby, pe care l-a descris ca pe un ins fără personalitate care se străduiește să-și găsească o mască pentru a-și construi o identitate cu care să se impună în înalta societate, totul pentru a construi o pânză de păianjen în care să o atragă pe Daisy, altă figură centrală a romanului, presupun.

 

Una peste alta, pe mine m-a convins nu numai să-l citesc pe Fitzgerald, dar și că are o minte pătrunzătoare care înțelege resorturile mecanismelor psihice mai bine ca mulți specialiști din domeniu. Mda, și mi-am trecut pe lista cărților pe care le voi citi anul acesta și trilogia Orbitor. 

hanno

 

Seara s-a terminat în acorduri de muzică de jazz într-un recital susţinut de Maria Răducanu (voce şi chitară) şi Hanno Höfer (voce, chitară şi muzicuţă).

 Mi-a plăcut mai mult Hanno Höfer, dar bineînțeles,  de cântat a cântat mai mult Maria Răducanu (Murphy’s law strikes again). 

 ps. Am citit recent că Mircea Cărtărescu a luat Premiul Tormenta cu cartea Nostalgia, cea mai bună carte a unui autor străin publicat în Spania, deci încă una pe lista mea (pe lângă Orbitor, vreau să zic).