Seara Fitzgerald cu Mircea Cărtărescu

L-am văzut prima oară live pe Mircea Cărtărescu la una din serile despre Scott Fitzgerald, găzduite de librăria Humanitas din Cișmigiu luna trecută și ceea ce m-a impresionat în mod deosebit la el au fost vocea mângâietoare și  ușoara roșeață ce-i trăda emoțiile, chiar dacă nu era prima lui apariție în public.Îmbrăcat elegant cu un costum negru cu cămașă roșie, parcă scos din epoca scriitorului despre care urma să vorbească, a dat întâietate la vorbit unor doamne alături de care participa la prezentarea din seara aceea. Una dintre vorbitoare mi-a pus nervii la încercare în stil mare când s-a lungit nepermis de mult, după ce începuse discursul promițător spunând că nu vrea să vorbească foarte mult fiindcă își dă seama că este exact în situația  trupelor mici care cântă înaintea lui Rolling Stones și pe care publicul, nerăbdător să asculte formația pentru care a venit de fapt, le percepe întotdeauna că au cântat foarte mult. Ei bine, a făcut exact contrariul a ce promisese, adică s-a lungit nepermis de mult. Parcă-l prinsese pe Dumnezeu de picior și se ținea strâns de el cu disperarea celui căruia i-a expirat timpul pe pământ și vrea să obțină o prelungire. Ca și cum nu era de ajuns, la un moment dat s-a apucat să și citească fragmente din Fitzgerald cu o intonație care sporea considerabil durerea de cap pe care mi-o provocase deja discursul anost. Nepermis de mult s-a lungit și ultima vorbitoare, dar parcă avea o voce mai plăcută, mai caldă și lucrurile pe care le-a spus erau mult mai captivante.

Când, în sfârșit, i-a venit rândul lui Mircea Cărtărescu, eram deja epuizată de vorbăria de dinainte, și cu toate acestea, a reușit să se impună atenției mele slăbite de atâta așteptare. A punctat câteva lucruri cu care am și rămas de la prezentarea respectivă, de la scoaterea în evidență a semnificației titlului și la modul cum Fitzgerald își căuta tonul, până la portretul psihologic al autorului, precum și al personajului cărții Marele Gatsby, pe care l-a descris ca pe un ins fără personalitate care se străduiește să-și găsească o mască pentru a-și construi o identitate cu care să se impună în înalta societate, totul pentru a construi o pânză de păianjen în care să o atragă pe Daisy, altă figură centrală a romanului, presupun.

Una peste alta, pe mine m-a convins nu numai să-l citesc pe Fitzgerald, dar și că are o minte pătrunzătoare care înțelege resorturile mecanismelor psihice mai bine ca mulți specialiști din domeniu. Mda, și mi-am trecut pe lista cărților pe care le voi citi anul acesta și trilogia Orbitor. 

Seara s-a terminat în acorduri de muzică de jazz într-un recital susţinut de Maria Răducanu (voce şi chitară) şi Hanno Höfer (voce, chitară şi muzicuţă).

 Mi-a plăcut mai mult Hanno Höfer, dar bineînțeles,  de cântat a cântat mai mult Maria Răducanu (Murphy’s law strikes again). 

 ps. Am citit recent că Mircea Cărtărescu a luat Premiul Tormenta cu cartea Nostalgia, cea mai bună carte a unui autor străin publicat în Spania, deci încă una pe lista mea (pe lângă Orbitor, vreau să zic).