O terapie cu rezultate surprinzătoare

Am obiceiul ca ori de câte ori citesc un roman să atribui personajelor din carte câte un chip împrumutat fie din viața reală, fie din cea virtuală, dar în orice caz un chip care să corespundă imaginii mentale pe care mi-o inspiră caracterul respectiv. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că personajul Laurence Passmore, alias Tubby, din romanul Terapia apărut la editura Polirom arăta în închipuirea mea  în proporție de 90% ca ….nimeni altul decât însuși autorul romanului, David Lodge.  N-am gugălit după informații despre autor decât după pagina 100, când am mormăit printre două înghițituri de cafea:  cam enervant stilul ăstuia, dar totuși pare un scriitor talentat, și numai atunci am observat cât de mult seamănă Lodge cu Tubby din mintea mea.

Mă întreb acum unde am văzut chipul respectiv (fiindcă nu-mi aduce aminte de vreo persoană din viața reală, ar fi culmea coincidențelor să fi văzut unul într-un sitcom, adică exact ceea ce l-a făcut celebru pe Tubby Passmore)  și  în ce măsură autorul își proiectează propriile angoase de factură kierkegaardiană în roman, dacă personajul imaginat de el a reușit să-i refacă aproape integral faciesul în subconștientul meu.

Trebuie să recunosc că motivul pentru m-am apucat de citit și pentru care am rezistat stoic să parcurg primele zeci de pagini deși mă (cam) plictiseau de moarte, a fost titlul romanului și câteva fraze fluturate prin fața ochilor la o primă răsfoire, care indicau că într-adevăr e vorba despre un personaj care urmează o psihoterapie, anume cognitiv-comportamentală amestecată cu rațional-emotivă, după cum reiese din specializarea Alexandrei, terapeuta lui Passmore. Dar nu numai Tubby face terapie în carte, ci și Amy, o prietenă cu care își petrece mare parte din timp și angoase, și care urmează o analiză de tip freudian, spre disprețul lui Passmore care îi reproșează că merge acolo numai ca să-și recite propria versiune  despre cum s-au întâmplat lucrurile, fără să primească vreun feedback constructiv. 

Tubby, personajul principal din Terapia, este un scenarist de succes, sitcomul care l-a făcut faimos fiind The People Next Door, o comedie inspirată din obiceiurile celor două familii încuscrite cu ocazia căsătoriei lui cu Sally. Aceasta o femeie zveltă, frumoasă și puternic ancorată în realitate, o soție de scenarist atipică, după cum o descrie chiar Passmore.  Părerea lui despre căsătorie urmează un curs interesant, după ce face un ocol prin experiența amoroasă a lui Kierkegaard, filosof cu care se identifică la un moment dat. 

Ca să apreciezi adevărata valoare a căsătoriei, trebuie să renunți la prejudecata repetiției ca un lucru plictisitor și negativ prin definiție și s-o vezi tocmai pe dos, ca pe ceva eliberator și pozitiv – nici mai mult, nici mai puțin decît ca pe secretul fericirii.

E uimitor cât de plastic a reușit Lodge să ilustreze acel farmec subtil al căsătoriei și puterea ei incomparabilă care îi vine tocmai din ceea ce i se reproșează – și anume actul repetitiv:

terapiaCu cît doi oameni trăiesc mai mult împreună, cu atît schimbările sînt mai puține, iar actele repetitive din traiul comun mai multe. Fiecare e la curent cu ideile, gândurile și obiceiurile celuilalt: cine în care parte a patului doarme, cine se trezește primul dimineața, cine bea cafea și cine ceai la micul dejun, cui îi place să citească mai întâi știrile și cui cronicile, și tot așa. Nevoia de a sta cu partenerul e tot mai mică. Un outsider poate avea impresia de plictiseală și se înstrăinare. E deja un loc comun să spui că îți dai seama de cum intri într-un local care sînt perechile căsătorite, fiindcă mănâncă întotdeauna în tăcere. Dar oare înseamnă asta că partenerii nu se simt bine unul cu altul? Nicidecum. Pur și simplu se comportă la fel ca acasă, așa cum fac întotdeauna. Nu că n-ar avea ce să-și spună unul altuia, ci nu e  neapărată nevoie de cuvinte. 

În lumina acestor reflecții cu temelii kierkegaardiene e mai ușor să înțelegem comportamentul lui Tubby atunci când Sally îl anunță că vrea să divorțeze. În mijlocul tuturor ipohondriilor și angoaselor sale, căsătoria însemna o ancoră în existența sa încețoșată, un far care îi dădea un sens acolo unde nu mai pricepea niciunul și care îi asigura un oarecare echilibru în viața tumultuoasă și copleșitoare în care-l aruncase succesul. Dar mai ales îi oferea o scurtătură spre starea de fericire la care tânjea și care se îndepărta de el cu atât mai mult cu cât nu precupețea niciun efort (sau terapie!) să o atingă.

A avea o căsătorie fericită înseamnă că nu ești obligat să efectuezi căsătoria, fiind suficient să trăiești în cadrul ei, ca peștele în apă. E remarcabil felul intuitiv în care a înțeles Kierkegaard acest lucru, chiar dacă n-a fost însurat în viața lui și a dat cu piciorul celei mai bune ocazii de a trăi o asemenea experiență.

Un alt personaj interesant în Terapia este Grahame, vagabondul fugit dintr-o familie disfuncțională la 17 ani, dar care știe că existența precede esența și l-a citit pe Proudhon. Aciuit pe pragul imobilului unde locuiește Laurence Passmore, îi prilejuiește acestuia niște reflecții nu tocmai kosher despre nedreptățiții sorții.  Deși la început Tubby vrea să-l izgonească pentru că nu poate ieși la mijlocul nopții din cauza lui, se trezește mai târziu că-l invită în casă și  îl ajută să scape de polițiștii care voiau să-l ridice de pe străzi. Și nici măcar nu se supără când găsește casa jefuită de vagabondul filosof și de prietenii lui, care sunt totuși atât de delicați încât să-i lase în mijlocul apartamentului computerul în care-și ținea toate informațiile importante legate de scenariile pe care le scria. Semn că Grahame îl ascultase cu luare aminte și că nu dorea să-i provoace pagube neacoperite de compania de asigurări. Un tip deștept Grahame ăsta, mi-a plăcut și mie. Mi-ar plăcea să citesc un  roman în care el e personajul principal.

Scrisă sub forma unui jurnal al personajului principal, cred că cea mai potrivită remarcă privitoare la carte și care îi surprinde esența este cea făcută de John Mortimer: “O lectură plină de delicii…Nevrozele noastre ridicole sunt surprinse de Lodge cu inteligență și amuzament.” 

Vă las să descoperiți singuri care au fost rezultatele finale ale terapiei prin scrisLectură plăcută!

Leave a Reply

  1. Am cartea asta în bibliotecă de câțiva ani buni. O persoană dragă mie mi-a dăruit-o, iar eu, după primele pagini, am întrebat-o ce-a fost în capul ei, cum să citesc așa ceva? Mi-a spus că i-a plăcut enorm, că știe c-o voi savura, dar nu i-am mai acordat niciodată a doua șansă. Măi, să fie! Ce-ntâmplare să dau pe-aici, și tu să scrii despre Terapia! 🙂

  2. Te înțeleg de ce nu ți-a plăcut, are un stil mai greoi și oarecum enervant la început, pe urmă nu știu, ori stilul s-a schimbat, ori au început să-mi placă mie reflecțiile lui. Ori și una și alta. Cert e că după prima treime, cartea m-a prins și nu a mai fost nevoie de auto-împins de la spate să o termin. Pe lângă asta, romanul are și câteva pasaje foarte amuzante, dar te las să le descoperi singură. Una peste alta, mi-a deschis apetitul pentru un anume gen de literatură și chiar pentru a scrie eu însămi ceva în genul Terapiei, chiar dacă voi fi singura (mea) cititoare.

  3. Pingback: Irealia | Viața din cuvânt (XII)

  4. Pingback: Viata Pozitiva » “Biblioteca bloggerului român” (2)

  5. Pingback: Viața din cuvânt (XIII) | irealia